|miercuri, martie 29, 2017
  • Follow Us!

24 IANUARIE 1859 – ÎNCEPUTUL REALIZĂRII UNITĂŢII NAŢIONALE ROMÂNEŞTI 

alexandru-ioan-cuza

 

         Au trecut 157 de ani de când se „coceau” condiţiile constituirii statului naţional român, prin unirea celor două principate extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească. Unire pe care şi-o doreau mulţi dintre românii de atunci, dar fără existenţa unui context extern favorabil şi a unui suport interesat al unor puteri europene ale timpului, dorinţa lor nu ar fi fost dublată şi de… putirinţă!                Din secolul al XVIII-lea, de când se acutizase aşa-numita „criză orientală”, spaţiul Europei sud-estice era animat periodic de zăngănitul armelor şi de tropotul cailor armatelor austriece şi/sau ruseşti care urmăreau să preia moştenirea teritorială a unui imperiu – cel otoman – din ce în ce mai slab şi mai neputincios. Armate care călcau, prădau, pustiau şi fărâmiţau şi teritoriul locuit de români. Din 1687, Transilvania a schimbat jugul turcesc „din lemn”, pentru cel austriac, „din fier”; Oltenia a trecut şi ea în componenţa Austriei pentru 21 de ani (1718-1739); Banatul a devenit şi el teritoriu habsburgic (1718), iar nordul Moldovei a fost cedat de turci Austriei (1775). A urmat un alt rapt teritorial din corpul geografic românesc: în 1812, printr-un tratat semnat la Bucureşti (în hanul lui Manuc Bei), Turcia a cedat Rusiei partea de est a Moldovei, teritoriul dintre Prut şi Nistru (numit ulterior Basarabia).                                                                                                                                                    Doar sprijinul – inclusiv militar – acordat Turciei de puterile vest-europene (Marea Britanie şi Franţa), au făcut ca acest imperiu să supravieţuiască teritorial altor conflicte armate purtate cu Austria şi cu Rusia. În aşa-numitul război al Crimeei (desfăşurat între 1853-1856), Rusia, rămasă singură în faţa Turciei (ajutată de Anglia, Franţa şi Piemont), a fost învinsă. Înfrângere care s-a dovedit favorabilă înfăptuirii dezideratului românesc al unirii principatelor extracarpatice, considerată drept „cheia bolţii fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”, proiect iniţiat de elita românească a timpului şi susţinut de Franţa. Deoarece atât Turcia (puterea suzerană) cât şi Rusia şi Austria (care îşi disputau dreptul de a-şi extinde dominaţia şi asupra acestui rest de teritoriu românesc), se opuneau din răsputeri formării unui embrion al statului naţional român.                                  Nicolae Bălcescu anticipase magistral nu doar necesitatea înfăptuirii acestui deziderat românesc ci, mai ales, consecinţele unirii pentru românii înşişi, atunci când a scris: „Unirea naţională este singurul principiu de viaţă, singurul principiu de mulţumire pentru noi. Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere şi noi românii nu putem fi puternici până când nu ne vom uni în unul şi acelaşi corp politic”.                                                                      Înfrângerea Rusiei ne-a scutit de povara suportării în continuare a stânjenitorului statut de „putere protectoare” a acestui imperiu hrăpăreţ, înlocuit cu „garanţia colectivă” a tuturor puterilor europene de atunci. Tratatul de pace de la Paris (1856) a introdus un principiu modern, acela al consultării românilor din cele două principate, pentru a se constata dacă muntenii şi moldovenii doreau cu adevărat să se unească, sau această idee circula doar prin capetele înfierbântate ale unor patrioţi unionişti.

Presa timpului a lăsat numeroase mărturii despre elanul unionist şi emoţia care-i anima pe români. Sens în care, Gheorghe Melidon caracteriza astfel implicarea factorului psihologic/emoţional în pregătirea unităţii politice a românilor din cele două principate: „Întrunirea principatelor nu are nevoie de explicare, de comentarii! Ea nu are trebuinţă, poate, de a fi înţeleasă, căci ea e simţită. Întrunirea e o trebuinţă naţională, instinctivă, pe care un român o simte curgând împreună cu sângele prin venele sale, o suge cu laptele la sânul mumei sale, o respiră cu aerul ţărei sale, o gustă cu rodurile ţarinei sale, o vede în curgerea apelor patriei sale, o priveşte în configuraţia terenului său…”

Restul este istorie, cunoscută de toţi cei care au parcurs minimum 8 ani de şcoală. Românii din principate şi-au desemnat reprezentanţii în două adunări ad-hoc, care au adoptat nişte rezoluţii/declaraţii prin care, printre altele, au cerut puterilor europene să admită unirea deplină a celor două principate într-un singur stat numit România, respectarea autonomiei şi a neutralităţii acestuia, alegerea unui prinţ străin care să-l conducă.                                                                                      Soluţia prinţului străin nu era o simplă găselniţă a unor bonjurişti, ci se justifica prin dorinţa tinerilor patrioţi români de a pune capăt sistemului de corupţie şi mită, precum şi altor tare moştenite de la îndelungatul regim turco-fanariot. Doreau să rupă cu tradiţia rubedeniilor puse pe căpătuială prin sinecurile asigurate alor săi de către Vodă. Şi asta, indiferent de cine ar fi urmat să fie ales ca domnitor dintre români. Principele străin, fără legături, fără simpatii sau antipatii în clasa politică autohtonă, era destinat să inspire încredere, să aducă şi să menţină pacea socială, atât de dorită pentru concentrarea energiilor necesare renaşterii naţionale româneşti.                                                            Numai că puterile nu au acceptat să fie ales un domn dintr-o dinastie europeană, ci au impus alegerea a câte unui domnitor pământean în fiecare principat, admiţând realizarea doar a unei „uniuni”  a Moldovei cu Ţara Românească (cu doi domnitori, două guverne, două parlamente).                         Această „jumătate de unire” urma să fie împlinită de românii înşişi, prin alegerea unui singur domnitor. Remarcile lui Vasile Boerescu, unul dintre artizanii munteni ai micii uniri, îndemnau tocmai spre asumarea acestui rol – înfăptuirea unirii de către românii înşişi –  urmând să pună Europa în faţa „faptului împlinit” (după o fericită expresie a lui Nicolae Iorga): „Puterile europene ne-au dat garanţia lor, certitudinea că noi vom exista în viitor, că nu vom fi prada acelui care se va ridica spre a ne înghiţi; însă restul nu depinde decât de noi… să ne angajăm pe adevărata cale a progresului; în sfârşit, depinde de noi dacă vom şti să înfăptuim Unirea.”                                                  Şi înaintaşii noştri, lăsând deoparte orgoliile locale, au ştiut să pună o temelie trainică statului naţional român, alegând un singur domnitor, în persoana moldoveanului Alexandru Ioan Cuza (ales la 5/17 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie/5 februarie în Ţara Românească).                             În lipsa mijloacelor prin care noi imortalizăm astăzi evenimente mari sau mici, contemporanii unirii s-au rezumat la folosirea cuvintelor sau a penelului pentru a o face. Martoii oculari descriu patetic momentul istoric la care au participat. Alegerea lui Cuza ca domnitor al Ţării Româneşti a determinat o reacţie populară spontană: „Însufleţită de bucurie, mulţimea, cu torţe aprinse, însoţită de soldaţi şi muzica militară, a străbătut până târziu străzile oraşului (Bucureşti, n. n.), manifestând şi cântând. Poporul îşi sărbătorea izbânda” (N. T. Orăşanu, O pagină a vieţii mele).

La fel de riguros vede evenimentul îndoitei alegeri un alt tânăr contemporan, pictorul Nicolae Grigorescu: „Într-o dimineaţă ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal şi fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote din toate părţile. Îţi ieşeau oamenii în drum cu oala plină de vin, care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de Unire, se îmbrăţişau, se încingeau hore în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai sta cineva acasă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurienici nu mai era chip să ne gândim la altceva. Îmi aduc aminte că stam seara până târziu şi făceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor…”.

Aşa cum scria Alexandru Papiu-Ilarian, Mica Unire a trezit mari speranţe şi printre românii transilvăneni: „Românii din Transilvania numai la Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnul, numai de aici îşi văd scăparea. Când s-a ales Cuza Domn, entuziasmul la românii din Transilvania, era poate mai mare decât în Principate”.

Împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, principalul susţinător al cauzei românilor, exprima în cuvinte alese perspectivele actului unirii: „Actul patriotic ce aţi desăvârşit de curând prin înălţarea unui singur om pe ambele tronuri, al Moldovei şi al Valahiei, tactul politic ce aţi probat, săvârşindu-l, îmi dau încrederea că meritaţi viitorul la care aspiraţi”.

 

Camillo Cavour (Preşedinte al Consiliului de Miniştri al regatului Piemont, statul italian în jurul căruia s-a unificat Italia), exprima o poziţie progresistă faţă de Unirea Principatelor Române: „Alegerea colonelului Cuza de către Adunarea valahă reprezintă un imens eveniment. Dacă Turcia nu va voi să o recunoască şi va cere sprijinul Austriei, ea ar putea determina o ruptură  care să pună capăt tuturor dificultăţilor noastre (ale italienilor, n. n.). Eu sper că împăratul (Napoleon al III-lea, n. n.) va susţine legitimitatea alegerii, care nu este deloc contrară stipulaţiilor Convenţiei de la Paris”.                                                                                                                     Anticipând formarea statului unitar italian, prin urmarea exemplului românilor, tot el scria: „Românii, aceşti fraţi îndepărtaţi ai italienilor, au dat o  mare probă de patriotism, un exemplu admirabil de unire, pe care noi, italienii, suntem gata a-l urma. Unirea Principatelor şi consultarea votului poporului reprezintă începutul unei ere noi în sistemul politic al Europei. Ele vor pregăti, prin triumful lor, unirea tuturor italienilor într-un singur corp, căci astăzi nimeni nu se poate împotrivi ca faptul minunat ce s-a întâmplat la poalele Carpaţilor să se realizeze şi la poalele Alpilor”.

Rusia percepea dubla alegere şi formarea unui mare stat românesc drept un pericol pentru interesele ei la Dunărea de jos: „De câtva timp se vorbeşte tot mai mult şi cu convingere,  de către unii tineri români, despre constituirea unui stat mare românesc pe care ei îl numesc Dacia. Noi, ruşii, ar trebui să dăm deosebită atenţie acestui proiect şi să nu cădem în greşeala de a-l considera fantezist sau irealizabil. Un asemenea stat s-ar putea întemeia căci românii nu sunt numai în cele două principate ci şi în Transilvania – unde ei formează o masă compactă – ca şi la sud de Dunăre, în peninsula balcanică, în teritoriile aflate sub stăpânire turcească. Românii din cele două principate, fiind în continuitate teritorială şi-n continuitate spirituală cu cei din Transilvania, destul de numeroşi, vor putea, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, să se unească şi să constituie acel stat al Daciei.”

În domnitorul ales în ianuarie 1859 s-au pus mari speranţe. Societatea românească avea nevoie de promovarea a numeroase reforme pentru a fi pusă pe calea evoluţiei moderne, capitaliste. În poezia Hora lui Cuza-Vodă, Vasile Alecsandri a formulat un adevărat program de guvernare, pe care domnitorul l-a înfăptuit în cei 7 ani de domnie:

Frunză verde pom rodit,
De când Cuza s-a domnit
Pânele s-au mai dospit,
Ocale s-au mai mărit.
Cuza vodă să trăiască.
Oştile să le mărească,
Pe ciocoi să-i umilească,
Ţară mândră să-şi croiască,
Pe călugări să-i spăşească,
Pe clăcaşi să-i dezrobească
Cu moşii să-i dăruiască!

Atunci, în 1859, românii nu puteau face mai mult. Deja era prea mult şi dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a determinat reacţia violentă a puterii suzerane (Turcia) şi a unora dintre puterile protectoare, care de-abia în vara aceluiaşi an au admis „faptul împlinit”, recunoaştere limitată doar pentru durata domniei lui Cuza. De-abia în toamna anului 1861 Poarta a recunoscut dreptul Principatelor Unite de a desăvârşi unirea prin constituirea (la Bucureşti), a unui singur guvern şi a unei singure Adunări, dar numai pe timpul domniei lui Cuza. Era astfel creat „Tronul României”, cum s-a exprimat atunci Ion C. Brătianu.

În ziua de 24 ianuarie 1862, când se împlineau 3 ani de la dubla sa alegere, în faţa Adunării unice, Cuza a proclamat Unirea definitivă a Principatelor. Zi în care – spunea domnitorul în Adunare – „mandatarii întruniţi ai ambelor Ţări au venit a înconjura Tronul comunei noastre Patrii. O viaţă nouă se începe astăzi pentru România. Ea intră, în fine, pe calea care o va conduce către îndeplinirea destinelor sale”.

Unirea Principatelor şi reformele înfăptuite în timpul domniei lui Alexandru Ioan I au deschis calea atingerii altor obiective ale mişcării naţionale: aducerea unui prinţ străin ereditar, cucerirea independenţei statului român, fapt anticipat în 1859 de un vigilent diplomat: „Unirea Principatelor înseamnă independenţa lor”.

  1. S.: Peste nici trei săptămâni de la aniversarea dublei sale alegeri, se împlinesc 150 de ani de la abdicarea silită a lui Alexandru Ioan I. Acestui moment o să-i dedicăm un alt articol în care ne vom referi la realizări şi neîmpliniri ale domniei sale, precum şi la necesitatea obiectivă a înlocuirii lui cu un principe străin.

 

Tiberiu M. Pană

 

 

 

descărcare

           Nicolae Grigorescu – Unirea Principatelor

Theodor_Aman_-_Proclamarea_Unirii

    Theodor Aman: Proclamarea Unirii (Muzeul Naţional de Istorie a României)

theodor-aman-hora-unirii-craiova

 

Theodor Aman: Hora Unirii la Craiova

 

 

theodor-aman-unirea-principatelor

Theodor Aman: Unirea Principatelor

 

 

 

One Response to 24 IANUARIE 1859 – ÎNCEPUTUL REALIZĂRII UNITĂŢII NAŢIONALE ROMÂNEŞTI

  1. braditeanu ion

    Si acum am avea nevoie de un CUZA care sa faca dreptate pentru cei multi si nu pentru o gasca de parveniti.

     

Leave a Response