|duminică, septembrie 24, 2017
  • Follow Us!

La gura sobei 

 

 

Vera Hahalera îşi adusese amintirile de pe drumuri şi, acum, la gura sobei, în faţa unui auditoriu ales pe „sprânceană”, ce dracu, doar şi ea este vedetă, de când a intrat în grupul „Etnof” alături de Keker, Spiru şi Makai…

–                     Şi, uite, aşa, dragele mele, am fost la mare. Şi, cu toate că am fost de atâtea ori, ca anul acesta nu mi s-a mai întâmplat!…

–                     Dar ce-ai păţit, soro? Că de mult vreai să ne zici asta!

–                     Ei, şi tu! Şi m-am plimbat!

–                     Era şi normal! Ce puteai să faci la mare?

–                     Plajă!

–                     Desigur! Îi răspunse în ton Keker.

–                     Dar nu am făcut…

–                     Hai, nu te mai lamenta atât, soro!

–                     Nu am făcut, dragă, plajă!

–                     Păi, atunci, la ce ai fost la mare?

–                     Ca să urmez programul vedetelor, dragă!

–                     Ete, mă! Abia ai muşcat din succesurile trupei noastre şi deja…

–                     Da, sunt cineva, dragă!

–                     De-aia te dai mare?

–                     Cum să te dai mare la mare?

–                     Păi, atunci? Explică, dracului, odată ce vroiai să zici? Interveni şi Spiru. Nu te mai strofloca atât!

–                     Aşa e! Dar zii şi tu, ce poţi să faci?

–                     Ce să faci? Că tot nu înţeleg!

–                     Păi, am trecut printr-                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             un loc ciudat…

–                     Şi?

–                     Nu-mi venea să cred, că există aşa ceva!

–                     Ce, dragă, zii odată!

–                     Păi, m-am plimbat în sus şi-n jos…

–                     Ca la mare…

–                     Ei, ca la mare.

–                     Fă, ia, nu ne mai fierbe atât! Zii, odată!

–                     Păi, nu zic? Că doar suntem la taifas…

–                     Nu! Ne fierbi! Că la mare e posibil orice! Nu se lăsă nici Vera Hahalera.

–                     Şi, totuşi, ce vroiai să zici?

–                     Că ne-am plimbat în sus şi-n jos pe plajă, kilometri întregi şi n-am văzut, dragă, nici o fiinţă umană…

–                     Fugi d-aci! Iar minţi! Înseamnă că n-ai fost la mare!

–                     Ei, nu! Pe cuvânt, soro!

–                     Şi unde era locul ăla, de care vorbeşti?

–                     Că, dacă e aşa, eu îl mănânc! reveni în conversaţie şi Spiru.

–                     Chiar, m-ai făcut şi pe mine curioasă. Unde e locul acela? interveni şi Keker.

–                     Of! Ce insistenţi sunteţi! oftă  Vera Hahalera. La nudişti! Unde, dracu, să fie? La nudişti…

George Achim

 

Blestemul fulgului de nea

Diafan şi cristalin,

Zglobiu ca un fluturaş

Venit din cer, ca semn divin,

Al iernii nelipsit ostaş,

Eu, fulgul de nea aduc

Nenumărate bucurii

Şi pentru-al grâului năsuc

Dar mai ales pentru copii…

Parcă îi văd cu palme-ntinse,

Cum aleargă să mă prindă

Să mă sărute, pare-mi-se,

Vraja ca să mi-o cuprindă

De ce sunt alb, de ce dispar

Prea iute-n palma lor?

De ce m-arăt doar iarna, chiar

De ce sunt prea uşor?

Iar de sunt lăsat în pace

Pătură de nea m-aştern

Peste câmpuri şi conace

Peste păduri, ca semn etern

Că viaţa poate renaşte

Sub ocrotirea mea străveche,

Copii cu sănii să împroaşte

Strigăte fără pereche

Pe derdeluşuri şi troiene,

Unde din zori şi până-n seară

Fulgii de nea se-aşează-alene,

Iar natura se-nfioară…

Un mister se-ntâmplă, iată

Iarna este peste tot,

Iar lumina dintrodată

O magie-i, cât să pot,

Să nu mă mai întreb o dată

De ce nu mă lasă-n pace?

De ce-mi tulbură misterul

Şi, cică, artificial mă face

Cu tunul, ce jigneşte cerul?

De ce azi se tem de mine

Nu cumva povestea-i dată

Altora cu minţi hapsâne?

Unde-s zăpezile de altădată?

Blestemaţi să fie cei

Ce nu mai au respect deplin

Faţă de bunii Dumnezei

Care cu oamenii mai ţin!

 

G.Alunelă

 

Ce fulg de nea, ce poezie?

Eu vreau zăpadă foarte multă,

Ca să-mi ascund, fir-ar să fie

Năravul care nu mă mai ascultă!

Geo Tasău

Leave a Response