|duminică, noiembrie 19, 2017
  • Follow Us!

Râmnicul de atunci, Râmnicul de acum 

Râmnicul de atunci, Râmnicul de acum

La începutul anilor ’90, când am venit pentru prima oară în Râmnicu Vâlcea, m-a uimit liniştea acelui orăşel cochet, mărginit de Dealul Capela şi râul Olt. Mi-am spus atunci că am nimerit într-un loc ce nu se va schimba niciodată, care-şi va păstra pentru totdeauna farmecul de târguşor de provincie, în care toate lucrurile sunt aranjate. Nimic nu părea în dezacord cu această viziune primară asupra a ceea ce însemna Râmnicul de atunci.

Au trecut 16 ani. Râmnicul este în continuare mărginit de Capela şi Olt, însă nu mai este nici pe departe oraşul pe care-l îndrăgeam atât de mult. Tranziţia a lăsat urme adânci pe chipul urbei, aşa cum s-a întâmplat în mai toate centrele urbane ale României. Lipsa de echilibru a dus la apariţia unor adevărate plăgi pe trupul Râmnicului; construirea la întâmplare a fel de fel de monstruozităţi arhitectonice a transformat un oraş altădată omogen, într-un amalgam uneori de-a dreptul respingător. Lipsa de gust, foamea de exchibiţionism, dorinţa de a epata a îmbogăţiţilor tranziţiei, toate aceste elemente au reprezentat tot atâtea premise pentru o dezvoltare haotică. Viloaie cu şaişpe camere şi 4 etaje, hale inestetice răsărite asemenea unor bube pe obrazul oraşului şi purtând numele de magazine, clădiri hidoase răsărite acolo unde te-ai fi aşteptat mai puţin… Oricât m-aş strădui să mă adaptez la o asemenea viziune „estetică”, nu reuşesc decât să-mi stăpânesc cu greu greaţa. Parveniţii ultimilor 16 ani vor strâmba din nas la citirea unor asemenea rânduri; pentru ei, România postrevoluţionară nu a fost altceva decât un teren viran, taman bun de construit. Şi au făcut-o din plin, fără să le pese de ambianţă, de echilibru estetic sau de alte chestii desuete. Banii obţinuţi din surse cel puţin dubioase, trebuiau cheltuiţi. Şi nu oricum, ci în aşa fel încât toată lumea să vadă cât de bine o duc ei. Opulenţă, prost gust, sfidare la adresa celor care nu au fost în stare decât să-şi câştige pâinea cinstit.

Lipsa unor norme minime de civilizaţie, vidul de autoritate şi goana după bani obţinuţi cu orice preţ, au dus la apariţia unei specii aparte: cea a hoţilor de lux. Este vorba, aşa cum vă aşteptaţi, despre aşa-zişii hackeri, care au transformat Vâlcea în patria hoţilor. Îi vedem peste tot; sunt băieţii ăia care nu se dau jos din BMW-uri şi A6-uri decât pentru a bea Red Bull la cârciumile de fiţe din centru. Au parai, au euroi, au aur, au tot ce vrei. Acum câţiva ani, nu aveau după ce bea apă; acum sunt şmecheri, sunt bazaţi, sunt tătici. I-au fraierit pe americani, i-au făcut, le-au dat-o sus. Ei sunt cei care reprezintă acum Râmnicul; ei sunt viitorul ăla despre care vorbesc cu atâta pasiune politicienii. Ei sunt ăia care învârt banul, cot la cot cu ceilalţi hoţi, specializaţi în privatizări dubioase, licitaţii mânărite, fraudări ale bugetului public. Împreună dau tonul unui viitor care nu sună deloc bine; ei sunt stăpânii Râmnicului, pe care l-am iubit atât de mult acum până acum câţiva ani.

Octavian HERŢA

Leave a Response