Aşteptăm cu toţii integrarea în Uniunea Europeană; unii ca pe o salvare mesianică, alţii cu teamă. Într-o Românie măcinată de 17 ani de tranziţie păguboasă, Uniunea Europeană intră asemenea unui bisturiu. Un corp bolnav, în aşteptarea unei operaţii decisive... Aceasta este România zilelor noastre; un trup bătrân, întins pe o masă de operaţie, aşteptând salvarea după o intervenţie lungă, fără anestezice.Atunci când un bolnav vrea să se însănătoşească, şansele sale cresc simţitor. Vorbim despre o viziune empirică, bazată pe ceea ce oamenii numesc îndeobşte optimism. Dacă românii sunt sau nu optimişti în şansele lor de salvare din comunism şi din celelalte plăgi care i-au sufocat existenţa, asta rămâne de văzut. Un lucru este cert: gradul de optimism a scăzut la români o dată cu trecerea timpului. Statisticile demonstrează că în urmă cu 3 ani România vedea integrarea europeană ca pe singura soluţie viabilă; acum, lumea se mai gândeşte. Poate că încet-încet, ne apropiem de euroscepticism.
Suntem inventivi, nu prea organizaţi, ne place să tragem o ţigară în timp ce muncim, ştim să ne facem bine treaba atunci când vrem, nu ţinem cu dinţii de locul de muncă. Aşa vorbeşte despre noi un recent sondaj realizat la nivelul patronilor străini care au investit în ultimii ani în România. Suntem o ţară cu potenţial dar cu o lene incredibilă în a-l valorifica. Poate că lucrurile nu stau chiar aşa şi totul ni se trage din plăcerea străinilor de a pune etichete. Sau poate că e ceva mai mult... Mai sunt doar trei săptămâni până la aderarea oficială a României la Uniunea Europeană. O nouă lume, un alt început pentru ţara noastră. Oricât ne-ar plăcea să credem că europenismul va cuprinde instant tot ceea ce ţine de viaţa noastră, mai avem de aşteptat. Nu prea mult, ci doar o anumită perioadă, cuprinsă între şase luni şi doi ani, după experienţa ţărilor integrate înaintea noastră. Timp insuficient ca să mai învăţăm ceva din zbor; UE a hotărât că trebuie să ne ia aşa cum suntem, cu bune şi rele. Noi nici măcar nu avem idee dacă e bine că ne integrăm sau nu. Ştim doar că politicienii spun că e bine că se întâmplă acest lucru.
Până acum, avantajul era că puteai pleca din România „dincolo”. Te aştepta un teritoriu străin, plin de pericole, dar şi de promisiuni. În general plecai pentru un alt stil de viaţă, pentru bani, pentru un trai mai bun. De la 1 ianuarie, poţi pleca prin Europa doar cu buletinul; iei acum, plăteşti la anul. Dacă înainte te săturai de comunism şi voiai să evadezi, îţi luai viză şi te cărai. Acum această posibilitate de evadare a dispărut. În fapt, iluzia de depăşire a unei condiţii s-a integrat în marea promisiune a europenizării... Integrarea ca un bisturiu. Rece, ascuţit asemenea unei coli de hârtie care-ţi sfâşie carnea până la os. Iar România, un pacient în vârstă, internat într-un mare spital alb. Un bătrân întins pe spate, zâmbind încrezător către neoanele sălii de operaţie...
• Octavian HERŢA
Web Design by DowMedia
