|duminică, septembrie 27, 2020
  • Follow Us!

Capodopera 

Capodopera

 

La început, Didică, pictorul urbei de sub poale verzi, cum îi ziceau câţiva confraţi, era modest. Lucea mai mult turistic şi, desigur, în stil pompieristic. Acapara vitrine, dar le şi „descarcera”, cum numai el ştia şi, nu de puţine ori, a fost încununat de mai marii culorilor turistice, dar şi guristice, cu premii şi coroniţe, excursii şi …domniţe.

Apoi, după un transfer în interesul serviciului, Didică a devenit expertul coloristic al spaţiului muzeistic din urbea de sub poale verzi şi, dintr-odată aclamat, remarcat şi reclamat.

Că ar fi mai bun. Că ar fi mai econom. Că ar fi mai, bătăta rnic. Că ar fi mai oportun…

Şi l-au pus şef… Şef peste clădire, peste geamuri şi pereţi, şef peste culori şi curente, şef şi peste ceilalţi şefi. Nimic, însă, despre artă. Politica de după, l-a aplaudat şi l-a înfiat pe Didică, propulsându-l pe foarte mulţi pereţi, în stil hei-rupist, aproape, pentru că nici unul dintre elitiştii falşi, care l-au cumpărat, nu are habar de culoare, de echilibru, de curente… Şi, culmea, cred că şi Didică face parte din aceeaşi categorie!

Dar mai bine să intrăm în sală, unde Didică se pregăteşte intens de-o expoziţie.

Bate cuie, leagă sfori, aliniază, potriveşte rame şi consultă… Într-un colţ câţiva „prieteni” bârfesc, ca-n orice urbe de la poale verzi, şi când n-au de lucru îşi fac…

Vrând să-l supere niţel pe Didică, dar şi să-i „verifice” competenţa în artă, îl asmut pe Didilică, băiatul cel mic al pictorului, asupra artei oferită de „geniul local”. Şi numai ce-l auzim pe Didilică.

– Tată, ce vrei să spui în tabloul acesta?

Didică s-a roşit, s-a scărpinat câteva secunde cu dreapta în urechea stângă şi, fără multă osteneală, îl repede pe Didilică.

– Taci, mă, tu-ţi crucea mătii! Ce, vrei să mă compromiţi? Pleacă de-aici! N-auzi?

– Şi Didilică plecă, ruşinându-se. Dar, sigur, n-avea de gând să renunţe, pentru că nici prietenii „geniului local” nu se liniştiseră şi bârfa trebuia onorată pentru că iar îl auzim pe Didilică.

– Tată, ce vrei, mă, să spui în tabloul acesta?

– Iar venişi, mă? Tu-ţi lamba mătii! Pleacă de-aici, imediat! Nu vezi că am treabă?

– Hai, mă, tată, spune-mi şi mie, ce vrei să spui în acest tablou? Că e tot ca ăl de dinainte şi tu trebuie să ştii…

– Pleacă, mă, de aici şi lasă-mă în pace! Nu vezi, că n-am timp? Se stropşi la Didilică taică-său, marele geniu din urbea de sub poale verzi.

– Prietenii râseră copios, pentru că „ce dracu să explici la un tablou făcut cu mâna muiată în culori şi aruncată la întâmplare pe o pânză?”

Didilică se retrăsese pe un scăunel supărat, cu toate că înţelesese el ceva că taică-său e pictor cum şi el e cosmonaut, de fapt aceeaşi replică o auzi şi dinspre grupul de prieteni.

Noroc cu şeful elitei locale, unul Scornea, care, cu o voce piţigăiată, declară despre unul dintre tablourile reclamate ”Didică răscoleşte biunivoc eresurile, Universul fiind oferit ca o piaţă a culorilor, din care transcende poezia firească a unui geniu…”

George Achim

Leave a Response