|marți, iulie 25, 2017
  • Follow Us!

Amânarea 

amanarea1

Amânarea este una dintre cele mai fine patimi. Pentru faptul că nu refuză împlinirea unor fapte, ci numai le amâna pentru altă dată, amânarea nu apare încă de la început ca un lucru pătimaş. Se ştie că cei care au un program foarte aglomerat tind să amâne pe mai târziu acele lucruri care nu sunt urgente. Aplicând aceeaşi strategie, în cazul creştinilor care sunt hotărâţi să ducă o viaţă creştină, diavolul nu îi mai ispiteşte atât să renunţe, cât să amâne pe mai târziu rugăciunea, lectura duhovnicească, slujbele şi faptele de evlavie.

Sfânta Scriptură ne îndeamnă să ne ferim de amânare, zicând: „Nu întârzia a te întoarce la Dumnezeu şi nu amâna din zi în zi. Că fără de veste va izbucni mânia Domnului şi în vremea răzbunării vei fi dat afară” (Sirah 5, 8-9); „Astăzi de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre” (Evrei 37, 8). Pornind de la acest „astăzi”, părintele Constantin Galeriu spune: „Astăzi e numele timpului lui Dumnezeu, iar al demonului este mâine, să amâni totul pe mâine”.

Amânarea este acea ispită care ne face să trăim în viitor, într-un timp imaginar, şi să uităm de prezent, singurul timp asupra căruia putem să lucrăm spre mântuire. Dacă nu lucrăm astăzi la mântuirea noastră, se prea poate să nu mai lucrăm vreodată. În acest sens, o cântare bisericească spune: „Astăzi este începutul mântuirii noastre”, iar un îndemn din popor spune: „Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi!”.

În viclenia lui, diavolul încuviinţează chiar săvârşirea faptelor bune, însă nu îndată, ci într-un viitor apropiat. El îi trimite omului gânduri viclene ca acestea: „Lasă, nu te ruga acum, că eşti obosit, ai muncit mult, ai mintea obosită şi gândurile împrăştiate. Dar până mâine te vei odihni, iar apoi te vei putea ruga chiar mai mult, cât şi pentru azi”. Când amânăm, noi credem că suntem liberi, dar, de fapt, suntem robi unor astfel de gânduri străine.

Faptul că amânarea este o lucrare a vrăjmaşului se vede şi de acolo că tot timpul sunt amânate faptele bune, munca, nevoinţele şi ostenelile duhovniceşti, iar niciodată faptele pătimaşe şi plăcerile lumeşti. Când amânăm rugăciunea, postul, pocăinţa sau o altă faptă bună, s-ar putea să nu mai avem prilejul de a le săvârşi vreodată.

Obişnuinţa cu păcatele este precum coborârea de pe un munte înalt, iar tămăduirea de patimi este precum urcarea înapoi a muntelui celui înalt. Cu cât coborâm mai mult în păcat, cu atât vom avea de parcurs un drum de întoarcere mai lung şi mai anevoios. Pentru aceasta, dacă astăzi ne este greu să biruim o patimă, să fim siguri că din zi în zi ne va fi tot mai greu.

Bogatul căruia i-a rodit ţarina se bucura în sine, visând la acei ani mulţi în care urma să se desfăteze din bogăţiile sale, însă tocmai în acea noapte sufletul său cel lacom a fost luat din trup, toate bogăţiile sale rămânând altora. Pentru aceasta, pentru că ziua morţii nu ne este cunoscută, trebuie să avem candela faptelor bune aprinsă în tot timpul, iar mai ales „astăzi”. Probabil că şi cele cinci fecioare nebune din pildă au amânat cumpărarea de untdelemn pentru candelele lor, rămânând astfel în afară cămării celei de Nuntă.

Timpul trece atât de repede! Nu mai are răbdare cu noi. Cei bătrâni mor, iar copiii crest atât de repede. Ziua trece ca ora, săptămâna ca ziua, iar anul ca luna. Acest lucru ar trebui să constituie un semnal de alarmă înfricoşător pentru fiecare dintre noi. A crede că vom trăi ani mulţi pe pământ, ba încă şi că vom lucra mai târziu pentru mântuire, este o nădejde ruşinoasă, pe nimic întemeiată. Pentru aceasta, un om înţelept nu-şi conduce viaţa după îndemnul laic „mai bine mai târziu, decât niciodată”, ci după sfatul duhovnicesc „mai bine mai devreme, decât prea târziu”.

 

Preot Iancu Dorin Nifon

Leave a Response