|vineri, septembrie 21, 2018
  • Follow Us!

REZISTENŢA LOCUITORILOR DIN JUDEŢUL VÂLCEA ÎMPOTRIVA OCUPAŢIEI GERMANO-AUSTRO-UNGARE (1916-1918) 

441px-1917_-_Ion_Stoica_Dumitrescu_-_Ultimul_atac_al_gornistului_rănit_Marele_Razboi

 

După eroica rezistenţă a trecătorilor Carpaţilor sudici, armata română a fost nevoită să se retragă, lăsând în mâinile duşmanilor o bună parte din teritoriul ţării.

În 14 judeţe ale Munteniei şi Olteniei, în Dobrogea şi în cele trei judeţe aflate în imediata apropiere a frontului se instalează Administraţia Militară Germană, care întrunea „eforturile” germano-austro-ungare, bulgare şi turceşti, canalizate spre exploatarea cât mai judicioasă a resurselor teritoriului României în interesul vremelnicilor învingători.

Prin Statul său Major economic şi prin comandaturile de etapă, dar mai ales prin sucursalele Societăţii Ruwiva s-a trecut imediat după debutul anului 1917, la catalogarea strictă a animalelor, păsărilor, rezervelor de cereale, plante tehnice etc.

Acest fapt era începutul unei noi etape de stoarcere a bogăţiilor ţării, care debutase în decembrie 1916 când se rechiziţionaseră toate cantităţile de cereale găsite în depozitele din Oltenia.

În judeţul Vâlcea. Administraţia de ocupaţie era împărţită între Comandatura de etapă 270 germană pentru partea de nord a teritoriului şi Comandatura de etapă austro-ungară, pentru sud, aceasta din urmă având sediul la Drăgăşani. Ordinele comandaturilor erau categorice în martie 1917, în ceea ce priveşte rechiziţionarea în folosul ocupanţilor a întregii cantităţi de vin şi ţuică din recolta anului 1916.

Se interzice tăierea şi comercializarea şeptelui judeţului şi toate produsele din cauciuc, este introdusă obligativitatea purtării buletinelor de identitate, interzicându-se vânzarea pe piaţa liberă a produselor agroalimentare şi în special a plantelor tehnice şi produselor lactate.

Ţinându-se cont de caracteristicile agriculturii judeţului, aceea a existenţei preponderente a pomiculturii şi viticulturii, se trece la uscarea fructelor, prepararea gemurilor şi marmeladelor în instalaţii pe care germanii îi forţează pe locuitori să le construiască şi să le deservească.

Produse animaliere şi în special lână au fost atribuite lui Max Delfiner care, ca reprezentant al organelor de ocupaţie o strângea şi o trimitea pentru prelucrare în Germania. Sunt date ordine chiar pentru colectarea castanelor, ghindei, jirului şi urzicilor, obligatorie fiind predarea lor către comandaturile de etapă.

Exploatarea resurselor ţării este atât de cruntă încât Comandatura Etapei 270 din Rm. Vâlcea fixează cantitatea lenjeriei ce trebuie să o deţină fiecare familie, surplusul trebuind, sub ameninţarea unor pedepse, să fie predat administraţiei de ocupaţie.

Toate aceste numeroase ordine sunt insuportabil de grele. Ocupanţii căutau să le impună prin ameninţarea cu pedepse drastice ce vizau ani grei de închisoare, amenzi, toate dictate de tribunalele militare germane, considerate ca fiind singurele competente a judeca nerespectarea „ordinelor privind valorificarea economică a ţării”.

Cu toate acestea, aşa cum cei chemaţi sub arme nu şi-au precupeţit viaţa în faţa duşmanului, şi cei rămaşi la casele lor vor face totul ca să se opună pretenţiilor hrăpăreţe ale ocupanţilor.

Locuitorii comunelor: Bodeşti, Stoeneşti, Dobriceni, Racoviţa, Alunu, Greci, Mateeşti, Turceşti, Slăviteşti, Costeşti, Buneşti, Păuşeşti-Otăsău, Brezoi, Câineni, Călimăneşti, Zmeurăt au refuzat în februarie 1918 să dea ocupanţilor cota de ouă, lapte şi unt ce li se fixase.

Se aplică amenzi primarilor şi locuitorilor îndărătnici, iar Zmeurătului i se dublează cota de ouă, se fac arestări pentru nerespectarea ordinelor germane în legătură cu exploatarea teritoriului ocupat.

Pentru a putea stoarce mai bine cantităţile de cereale aflate în judeţ în septembrie 1917, printr-un ordin al Comandaturii Etapei 270 din Rm. Vâlcea, se interzice vânzarea cerealelor şi se impunea predarea acestora către autorităţile de ocupaţie.

Mai mult decât atât, la 29 iunie 1918 se difuza în întreaga ţară un ordin tipărit al Comandamentului Grupului de armate von Makensen prin care cerea ca surplusul tuturor produselor agricole din România provenite din recolta anului 1918 să fie predate autorităţilor de ocupaţie.

Acestor ordine li se datora şi lipsa produselor agro-alimentare şi de primă necesitate în mai toate gospodăriile din judeţ. Pâinea se raţionalizase şi cartelase la Rm. Vâlcea încă din 1917, iar gazul, sarea şi chibriturile lipseau în aşezările din Vâlcea, încă din 1916.

Locuitorii comunei Sineşti comunicau în februarie 1918 că nu dispun de porumb pentru hrană, iar câteva luni mai târziu se făcea un apel disperat la autorităţile locale şi la Comandatura Etapei mobile 270 pentru obţinerea grabnică a 40.000 kg porumb pentru a salva sătenii şi copiii lor de spectrul foamei.

La Bătăşani, datorită secetei, recolta din anul 1917 nu acoperea nici 50% din nevoile locuitorilor, iar autorităţile militare austro-ungare au rechiziţionat întreaga cantitate de grâu.

Deşi era des solicitată Comandaturii Etapei 270 aprobarea pentru aprovizionarea populaţiei prin băncile populare, de cele mai multe ori aceasta era refuzată, situaţia ţăranilor, în special, agravându-se continuu.

Urmărind cu stricteţe ordinele date şi respectarea lor, autorităţile militare pedepseau cu amenzi substanţiale chiar şi cele mai mici abateri de la litera celor ordonate şi aceasta în special în privinţa produselor agricole. Astfel, Nicolae Stoian, brutar din oraşul Drăgăşani a fost amendat cu 202 lei pentru că a vândut unei femei din comuna Zlătărei o pâine şi cu 500 lei şi confiscarea bunurilor pentru deţinerea în stoc a unei cantităţi de grâu strict necesare pentru aprovizionarea oraşului.

Dumitru Mustaţă, din aceeaşi localitate, a fost amendat pentru nedepunerea recoltei de floarea soarelui în ziua fixată.

O deosebită povară pentru locuitorii ţării ca şi pentru cei din judeţul Vâlcea, o constituiau corvezile şi muncile forţate.În primăvara anului 1917 din satele de munte, majoritatea locuitorilor cu atelajele ce le deţineau, au fost forţaţi să participe la muncile agricole în judeţele de câmpie. Sunt recrutaţi, de asemenea, locuitori pentru lucrările agricole de toamnă. La mulţi dintre aceştia li s-au reţinut vitele de muncă în judeţele din sudul ţării, ne mai fiindu-le restituite niciodată deşi s-au făcut numeroase plângeri şi demersuri.

Totodată autorităţile militare de ocupaţie cer ca locuitorii judeţului să efectueze diferite transporturi pe parcursul cărora le-au fost reţinute în primăvara anului 1917 în judeţele Vlaşca şi Teleorman animalele de povară. Zadarnic sătenii din comunele Racoviţa, Grădiştea, Broşteni etc., se plângeau Comandaturii Etapei mobile 270 cerând readucerea animalelor şi atelajelor, acestea fuseseră trecute de mult în patrimoniul armatelor de ocupaţie. De multe ori opunându-se muncii forțate, numeroși dintre locuitorii județului părăsesc satele unde au fost duși cu forța, renunțând la animalele de muncă, atelaje și unelte. Spre a-i pedepsi, comandaturile de etapă hotărăsc  rechiziționarea inventarului rămas în satele din județele de câmp.

Toate acestea au consecințe foarte grave asupra economiei județului, căci lipsiți de animalele de muncă, locuitorii nu vor beneficia de recolte satisfăcătare care să le asigure existența zilnică. O povară deosebit de grea era participarea la muncă în exploatările forestiere ce deserveau fabricile de cherestea din Brezoi. Dându-și seama de valoarea pădurilor românești, administrația militară împuternicea exploatarea intensivă într-un ritm deosebit de rapid a materialului lemnos.Pentru a se cunoaște și folosi cât mai riguros în această direcție forța de muncă a fiecărei comune, Comandamentul Etapei mobile 270 impune întocmirea unor statistici ce evidențiau numărul de oameni ce puteau fi trimiși la muncă forțată în fabricile de cherestea de pe Lotru. În baza acestora, în aprilie 1918, orașelor și comunelor județului li se cerea a trimite loturi de câte 50-100 oameni.

Odată cu trecerea timpului ritmul de exploatare al pădurilor devine infernal, autoritățile de ocupație impun respectarea unor ordonanțe speciale privind asigurarea cu lucrători a exploatărilor forestiere de pe Lotru.

Marea majoritate a celor duși sub amenițarea baionetelor la muncă fug din punctele de exploatare sau din fabrici, ori dispar din locuințe atunci când sunt căutați de organele polițienești.

Într-un raport al Comisiei Interimare a orașului Rm. Vâlcea, datat 9 ianuarie 1918 se făcea cunoscut Prefecturii județului Vâlcea că fără ajutorul poliției nu pot fi executate ordinele date de Administrația militară germană privind scoaterea locuitorilor  cu plugurile la arat, la efectuarea corvezilor, a transporturilor de lemne pentru localurile ocupate de austro-germani, ca și pentru trimiterea acestora la muncă în exploatările forestiere. Un număr de 63 locuitori din comuna Cheia și alți 5 de la Călimănești au refuzat să meargă la Brezoi pentru a putea lucra în fabricile de cherestea, iar 15 săteni din comuna Olănești își părăsesc locurile de muncă unde erau forțați să muncească. Acestea sunt numai câteva exemple, căci de fiecare dată când se luau oameni pentru muncă forțată, autoritățile de ocupație se loveau de rezistența localnicilor.

Pentru stăvilirea acestor acțiuni de rezistență, ocupanții austro-germani trec la represalii. Soldații smulg din case pe cei valizi și între baionete îi forțează să muncească în folosul vremelnicilor învingători.

Încercând să se opună, Ustea Gheorghe din Călimănești este rănit grav cu focuri de armă; mai mulți locuitori din comunele Păușești-Măglași și Vlădești au fost pedepsiți cu închisoarea pe termene ce variau între 5 zile și un an, iar locuitorul Matei Ganea din comuna Sinești a fost bătut și apoi ucis de soldații austro-ungari deoarece s-a opus participării la muncă în exploatările forestiere.

Sătenii din Olănești și Cheia care fugiseră din fabrica de cherestea Marcus Kisslinger din Brezoi, sau nu se prezentaseră la lucru în exploatările forestiere au fost hăituiți prin păduri, arestați și forțați sub amenințarea armelor să muncească pentru ocupanți. Într-o asemenea operațiune este ucis Ion Mierlă Ciobanu din Olănești, iar consătenii săi: Costin Marin Gorjan, Ion Simion Adrian, Ion St. Rotar și Toma  Tufiș au fost răniți cu grenadele ce au fost aruncate asupra lor.

Pentru refuzul de a efectua munci pentru ocupanți și pentru nerespectarea ordinelor emise de Comandantul Etapei mobile 270, primarii din comunele Cheia Mare, Malaia, Șirineasa și alte localități ale județului, au fost arestați și impuși la substanțiale amenzi. Reacțiile acestora, violența și inumanele măsuri ale ocupanților demonstrează, în afară de cruzimea austro-germanilor, mai ales faptul că locuitorii județului Vâlcea, asemeni tuturor românilor, se împotriveau jugului străin opunând o voință de neînfrânt, spiritul de sacrificiu și mai ales dragostea de cămin, familie și pământ strămoșesc.

Țăranii aceștia considerați culpabili pentru „fapte grave” săvârșite împotriva autorităților militare străine au fost împușcați fără judecată, condamnați, arestați și maltratați pentru că au ascuns inamicului ultima lor bucată de pâine, pentru că nu au executat corvezi, deoarece erau extenuați și nu mai voiau ca munca lor să fie de folos celor care ocupaseră țara. Multiplele forme de rezistență ale maselor populare din Vâlcea, asemenea locuitorilor întregii țări, au fost generate de instaurarea și intensificarea dominației politice și economice a administrației militare și au contribuția lor la slăbirea frontului, a potențialului militar al dușmanilor. În afară de nesupunere la munca forțată, refuzul de a se conforma cererirlor și perchezițiilor, neexecutarea ordinelor și dispozițiilor ocupantului, colportarea de știri defavorabile Puterilor Centrale, dar și nepredarea armelor și munițiilor, sabotarea liniilor telefonice și telegrafice, a căilor ferate, izbucnirea unor mici revolte locale sunt toate forme ale rezistenței populare împotriva opresiunii străine.

Acesta este și motivul pentru care Comandamentul Etapei mobile 270, inspirându-se din ordinele Administrației militare din România, cerea categoric la 5 aprilie 1918 tuturor primarilor comunelor din județ să raporteze celui mai apropiat post de jandarmi și organelor de ocupație germană, toate cazurile de revoltă și neliniște, imediat ce s-au produs.

Se avea în vedere prin aceste măsuri scăderea numărului acțiunilor protestatare sau de sabotaj, destul de mare în anul 1917, precum și iarna și primăvara lui 1918. Sunt de consemnat despre aceste acțiuni: ascunderea pieselor unor mașini și instalații necesare austro-germanilor, fapte semnalate la Rm. Vâlcea, Zătreni, Drăgășani și într-un număr de comune care aveau mori sistematice, ocupanții oferind mari recompense celor ce vor depista asemenea ascunzători.

Sunt luate de asemeni măsuri pentru oprirea răspândirii de știri defavorabile Puterilor Centrale cu atât mai mult, cu cât circulația lor devine tot mai vie la Rm. Vâlcea, mai ales după evenimentele de pe frontul de vest din primăvara anului 1917.

La Rm. Vâlcea și Drăgășani sunt atestați cei ce făceau politică contrarie intereselor germane, între care Gh. Luculescu.

Deși se atrăgea atenția în mod deosebit la 30 august 1917 administrațiilor de plăși în privința protejării telefonice sub amenințarea cu pedepse drastice, sunt constatate totuși sabotaje de acest fel. Pe teritoriul comunei Sutești, la 16 octombrie 1917 au fost distruși 100 de izolatori de la liniile telefonice pentru care locuitorii sunt amendați cu 1500 lei, atrăgându-se atenția că, dacă aceste distrugeri se vor mai repeta, cu siguranță că ,,se vor înăspri pedepsele ce sunt prevăzute acum de Administrația Militară”.

În prima jumătate a anului următor, documentele mai consemnează pe teritoriul județului Vâlcea, alte 2 sabotaje la Amărăști și Folești, în urma cărora este arestat și deținut primarul comunei Folești, ca girant al bunei funcționări al instalațiilor telefonice.

Un sabotaj deosebit în județul Vâlcea a avut loc la fabrica de cherestea Brezoi a societății ,,Lotru” care la 10 octombrie 1917 era în totalitate distrusă de un incendiu. Se pare că acest incendiu nu a fost cu totul întâmplător, căci întreprinderile forestiere fiind rechiziționate de germani, foloseau în mod intensiv munca forțată a locuitorilor județului și nu ar fi imposibil ca cei exploatați să fi realizat acest sabotaj.

O altă categorie de sabotaje au fost cele asupra liniilor ferate intens folosite de ocupanți, atât pentru aprovizionarea frontului, cât și pentru transportarea produselor românești către Germania sau Imperiul austro-ungar.

La 29 octombrie 1917, Comandatura Etapei Mobile 270 din Rm. Vâlcea cerea Prefecturii județului Vâlcea să comunice primăriilor din comunele Orlești și Ștefănești că locuitorii acestora au fost amendați pentru că pe teritoriul lor s-a încercat sabotarea transporturilor feroviare.

Astfel, la Zlătărei, s-a constatat că în ziua de 22 august 1917 s-a pus un stâlp peste calea ferată, iar pe anumite porţiuni s-au scos crampoanele de la şinele de fier. Tot în aceeaşi perioadă în staţia CFR Orleşti, la macazul de ieşire s-a luat lampa de semnalizare, fapt ce ar fi putut conduce la grave accidente.

În ianuarie 1918, organele de ocupaţie hotărau sancţionarea altor două comune pe teritoriul cărora se căutase sabotarea căilor ferate. Este vorba de comunele Ioneşti şi Prundeni, pe raza cărora, în staţia Zăvideni şi în punctul Bucşani fuseseră distruse sistemele de semnalizare.

Sunt organizate şi se realizează sabotaje asupra liniilor de transport a energiei electrice, asemeni celor constatate în comunele Băile Govora şi Govora Sat, precum şi asupra unor linii telefonice aşa cum se constata în Rm. Vâlcea în dimineaţa zilei de 19 august 1918 pe porţiunea dintre cazarma cavaleriei şi podul peste râul Râmnic.

Opunându-se măsurilor luate de germani în vederea exploatării la maxim a resurselor judeţului, asemeni locuitorilor din alte puncte ale judeţului însăşi membrii Consiliului Comunal din Rm. Vâlcea, în frunte cu primarul, tărăgănează construirea uscătoriei de fructe, construcţie ordonată de autorităţile de ocupaţie.

Sunt salvate în acest fel importante cantităţi de fructe care ar fi rechiziţionate şi expediate către front sau în Germania.

Toate aceste acţiuni fac ca în judeţul Vâlcea ca şi în întreaga ţară, nesiguranţa ocupanţilor să devină o stare permanentă. În vederea înlăturării sau diminuării acestei stări de fapt, se interziceau la 27 martie 1918 deplasările în timpul nopţii cu căruţele şi ieşirea în afara teritoriului Etapei mobile 270 fără aprobare. Se instaurează un sever control asupra tuturor manifestaţiilor publice, urmărindu-se atent activitatea în pieţele comerciale, localuri, magazine, unde s-ar fi putut aduna un mare număr de localnici. Chiar dacă era încheiată pacea de la Bucureşti, reglementându-se oricum statutul ocupaţiei militare, totuşi atmosfera devine tot mai ostilă celor care au pângărit ţara, austrogermanii fiind tot mai convinşi că românii se vor ridica cu primul prilej ca un singur om pentru eliberarea pământului strămoşesc.

Perioada de ocupaţie militară a judeţului Vâlcea a fost deosebit de grea. Ea a însemnat 3.189.496 lei pagube provocate prin distrugerea de bunuri, totalul rechiziţiilor făcute de ocupanţi constând în vite, vehicole, alimente etc, se ridică la suma de 25.821.432 lei.

De asemenea, 952 locuitori au fost duşi la muncă forţată în sudul ţării; 1193 au fost amendaţi pentru neaplicarea ordinelor autorităţilor de ocupaţie, cu sume ce variază între 5 şi 3000 lei.

Un număr de 77 locuitori ai judeţului au fost condamnaţi cu închisoare pe termene variind între 10 zile şi un an, iar alte 95 de persoane au fost deţinute fără judecată de la 24 de ore la 8 luni. Se spunea într-un  raport al Administraţiei Plăşii Cerna din 1919 că în general starea comunelor din Plaşa Cerna a fost de plâns în timpul invaziei şi ocupaţiei şi nici azi lumea nu e scăpată de teroarea împărţită de ocupanţi. Acţiunile de rezistenţă nu au fost puţine. Vorbeşte de la sine numărul mare de amendaţi, arestaţi şi condamnaţi, aceştia fiind în majoritatea cazurilor pedepsiţi pentru nesupunere. Chiar dacă în judeţ nu se pot constata acţiuni armate sau de mai mare amploare, totuşi ocupanţii au simţit la fiecare pas rezistenţa vâlcenilor.

Toate aceste sacrificii făcute de vâlceni în anii de restrişte ai războiului şi ocupaţiei reprezintă contribuţia românilor de pe acest colţ de Oltenie şi ţară la realizarea Marii Uniri pe Câmpia Albei Iulia la 1 Decembrie 1918.

 

Acest text a fost publicat de Sergiu Purece sub titlul „Lupta maselor” populare din judeţul Vâlcea împotriva ocupaţiei germano-austro-ungare în „Studii vâlcene” IV (1980), pag. 63-68.

Leave a Response