|duminică, iunie 25, 2017
  • Follow Us!

Preot Nifon Dorin Iancu: Faptele nu mântuiesc, dacă nu sunt întemeiate pe dreapta credință 

DSCF3518

 

Scurtă biografie: M-am născut în București, în data de 10 octombrie 1985. În anul 2000 am susținut examenul de admitere la Seminarul Teologic Ortodox „Nifon Mitropolitul” de la Mănăstirea Radu Vodă din București, iar în anul 2005 pe cel de admitere la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București. Din anul 2009 am continuat studiile de Masterat, în cadrul aceleiași facultăți, iar din anul 2014 pe cele de Doctorat, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova, sub îndrumarea Înaltpreasfințitului Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei. Atât studiile, cât și îndrumarea duhovnicească, mi-au fost călăuzite de grija părintească a Înaltpreasfințitului PărinteVarsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului. M-am căsătorit în toamna anului 2010, iar la sărbătoarea Sfântului Ierarh Nifon, în data de 15 august 2013, am fost hirotonit preot pe seama Parohiei Provița de Sus, Protoieria Câmpina, Arhiepiscopia Bucureștilor. Începând cu data de 1 august 2014 am slujit la Paraclisul Arhiepiscopal „Buna Vestire” din Râmnicu-Vâlcea, îndeplinind în același timp ascultarea de Inspector cultural în cadrul Sectorului Cultural și comunicații media al Arhiepiscopiei Râmnicului.

– Pentru început, Părinte Nifon, ne puteți spune când și cum ați început călătoria pe calea slujirii preoțești?

– Cred cu tărie că începutul preoției mele a fost rânduit mai înainte ca eu să-mi dau seama. Știu că străbunicul meu era cântăreț la strana bisericii din satul copilăriei mele, iar mama mă ducea săptămânal la Sfânta Liturghie de duminică. Deși îmi amintesc și acum cum, în vacanțe, rosteam Crezul în mijlocul bisericii, nu țin minte să fi primit vreodată gândul preoției până în clasa a opta, când m-am văzut în fața unei alegeri capitale, care urma să îmi marcheze viața. Teologie și medicina au fost cele două drumuri spre care am privit, iar alegerea, deși făcută în deplină libertate, simt că nu a fost a mea. Astăzi, când sunt deja preot, văd în cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 20, 16), faptul că nu omul își alege preoția, ci Marele Arhiereu își alege slujitorii.

– Ce modele duhovnicești ați avut de-a lungul timpului?

– Cred că Dumnezeu mi-a rânduit întotdeauna omul potrivit la timpul potrivit. Părinții mi-au fost primele repere în educație, de la care am și moștenit credința și bucuria. Mama a fost cea care m-a luat încă de mic la biserică și care mi-a dat neîncetat exemple bune și exemple rele din jurul meu, arătându-mi că urmările faptelor noastre nu se cunosc întotdeauna pe loc, ci se descoperă odată cu trecerea anilor. M-a îndemnat, în mod firesc, să urmez celor care au credință în Dumnezeu și trăiesc în pace cu aproapele lor.

În timpul liceului am cunoscut numeroși sfinți și părinți duhovnicești, prin intermediul scrierilor pe care le-au așezat în tezaurul Bisericii Ortodoxe. Cel mai mult am fost mișcat în inimă de însemnările Sfântului Cuvios Siluan Athonitul, în care am descoperit o dragoste de Dumnezeu, de aproapele și de vrăjmași, dar și o smerenie, cu totul aparte. Și astăzi citesc din însemnările sfântului și tot am impresia că le citesc pentru prima dată. Pe cât sunt de simple, pe atât sunt de adânci. M-au preocupat în mod deosebit și scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, în care am descoperit acea grija neostenită de a împlini Evanghela, mai ales prin iubirea aproapelui și simplitatea viețuirii.

– Dintre duhovnicii români, care v-au atras cel mai mult, pe care i-ați întâlnit?

– Dintre marii duhovnici ai neamului nostru i-am întâlnit în viață doar pe cuvioșii Arsenie Papacioc și Iustin Pârvu. Ca niște predici vii, chipurile lor mi-au rămas întipărite în minte ca izvorând bucurie și pace, două daruri alese ale Duhului Sfânt. Când l-am întâlnit pe Părintele Arsenie Papacioc, nu mult după ce mă căsătorisem, l-am întrebat ce să fac pentru a avea o viață liniștită, pașnică și frumoasă în familie. Părintele nu mi-a răspuns, ci mi-a pus o altă întrebare: „Ai pace acum, ai liniște, ți-e bine acum?”. După ce i-am răspuns afirmativ, părintele a încheiat apoftegmatic: „Dacă ai pace acum, ce faci acum, fă toată viața!”. Am rămas uimit de simplitatea cuvântului. Trebuia, deci, numai să nu întrerupem starea de bine în care ne aflam în acea vreme. Cu alte cuvinte, să nu cădem din dragostea aceea curată și smerită sfințită în Taina Nunții.

Un alt duhovnic român, care, la câțiva ani după trecerea sa la cele veșnice, m-a chemat să-l cunosc, este Cuviosul Cleopa Ilie de la Mănăstirea Sihăstria. Spun că m-a chemat să-l cunosc întrucât am ajuns să-i citesc scrierile fără să vreau. Eram spre sfârșitul liceului, într-o perioadă în care citeam lucrări semnate de autori români celebri, precum Noica, Țuțea, Cioran, Steinhard, Culianu etc. Deși unele dintre scrieri erau prea grele pentru puterea mea de înțelegere, dar, cum aveam să-mi dau seama mai târziu, manifestam pe atunci o formă de de teribilism cultural, care nu cred să-mi fi ajutat cumva. Pe acest fond, ajungând într-o toamnă la Mănăstirea Sihăstria, am intrat și în chilia Părintelui Cleopa, unde am răsfoit câteva cărți ale dânsului, văzând în acesta „un duhovnic pentru băbuțe”. Deodată, însă, „parcă” văzând gândul meu, părintele care îngrijea de chilie m-a întrebat dacă am citit cărțile acelea. Când i-am răspuns că nu am citit nimic din scrierile părintelui, lăudându-mă însă cu alte opere parcurse, acela mi-a dat canon să citesc toate scrierile părintelui Cleopa, lucru care m-a izbit precum o palmă. Rușinat, am cumpărat primele două volume din „Mânca-v-ar raiul!”, apoi altele. Am regăsit în părintele Cleopa un veritabil părinte al Patericului românesc, pustnic, isihast cu darul rugăciunii și al discernământului, un sfânt al timpului nostru. De atunci, în mod aparte, am renunțat total la scrierile filosofice, căutând să dobândesc înțelepciunea bătrânilor duhovnici, ale căror singure diplome erau smerenia, dragostea, postirea, isihia și rugăciunea.

După ce am citit scrierile marilor duhovnici și am cunoscut semnele unei viețuiri sfinte – iubirea de Dumnezeu, smerenia, slujirea aproapelui și pocăința -, am început să regăsesc în jurul meu oameni simpli, smeriți, cu jertfă de sine din iubire pentru ceilalți. Toți aceștia mi-au devenit cumva „duhovnici”, prin faptele lor frumoase, trepte către Dumnezeu și către mine însumi.

– Fără duhovnic, este cu putință a duce o viață duhovnicească?

– Sunt convins că nu este cu putință. Omul se poate rătăci foarte ușor pe calea mântuirii, chiar și venind foarte des la slujbele din biserică. Să ne gândim numai la cărturarii și fariseii din vechime, care stăteau în permanență în Templu și citeau din Lege și din Prooroci, pe care însă Domnul Iisus Hristos i-a mustrat, zicându-le: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de toată necurăţia” (Matei 23, 27).

Cred că numai în ascultare desăvârșită de un duhovnic împlinitor al poruncilor Evangheliei se poate cunoaște atât voia lui Dumnezeu, cât mai ales propriile mișcări pătimașe și înșelătoare ale inimii. Cred că spre a ne așeza statornic lângă un duhovnic ne îndeamnă și Sfântul Apostol Pavel, când zice: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).

– Cum se împacă slujirea familiei cu slujirea credincioșilor din parohie?

– Și în slujirea preotului este nevoie de echilibru, ca și în oricare altă ocupație socială. Observăm, din păcate, cum profesiile actuale se arată a fi tot mai opuse familiei, iar nu sprijinitoare ale acesteia. Absența părinților din viața propriilor copiii este o anomalie socială întemeiată pe lipsa de echilibru dintre planul profesional și cel familial. Deși serviciul este absolut necesar, familia trebuie să rămână pe primul loc, căci ce împlinire poate da un serviciu, oricât de avantajos, unui om cu o familie instabilă, ori cu risc mare de despărțire? Pe de altă parte, însă, o familie împlinită îl poate bucura pe om, indiferent de serviciul pe care îl are.

Acest principiu se aplică, cumva, și în cazul preoției. Într-adevăr, este și trebuie să rămână prioritară slujirea Sfintelor Taine și a credincioșilor, dar niciodată în dauna propriei familii. În multe parohii, preotul este unul singur, iar credincioșii sunt mulți, astfel timpul petrecut în familie se scurtează. Este nevoie însă de discernământ, ca nici credincioșii să nu resimtă absența preotului din biserică, dar nici soția preotului și copiii să crească lipsiți de prezența în casă a soțului, respectiv a tatălui. De aceea, soția preotului este, de cele mai multe ori, cheia pentru o bună activitate pastorală, întrucât preotul are mare nevoie de bucuria și pacea casei sale, de sprijinul și înțelegerea soției.

– Ce activități vă odihnesc cel mai mult?

– Dacă pot spune așa, mă odihnesc toate acțiunile care nu întrebuințează curentul electric. Iar acest lucru, deși nu este exprimat întocmai, se regăsește în viața multora dintre noi. Călătoriile, în special drumețiile montane, și lectura au biruit anii și au rămas pentru mine două mari surse de odihnă. Mai presus de toate, însă, și înainte, dar mai ales după hirotonia întru preot, Sfânta Liturghie s-a arătat a fi cea mai mare mângâiere a vieții mele și izvor necurmat de pace. Îndrăznesc să spun că numai Sfânta Liturghie este calea spre a înțelege și a împlini cuvântul: „Bucuraţi-vă pururea!” (I Tesaloniceni 5, 16), pe care Sfântul Apostol Pavel îl adresează tuturor creștinilor. De acolo cred că încep bucuria și dragostea care nu cad niciodată, din participarea frecventă la Taina Euharistiei.

– Vedem cum oamenii au astăzi pasiuni care le acaparează toată atenția și le consumă mult timp, fie că este vorba despre un sport, ori despre o mașină, despre un serviciu, ori despre folosirea telefonului și a internetului. Mai poate fi vorba astăzi de o închinare la idoli?

– Idolii nu vor dispărea până la sfârșitul lumii, numai că ei vor lua forme tot mai ascunse, atât de viclene încât să-l înlocuiască pe Dumnezeu în viața oamenilor, cumva fără ca aceștia să își dea seama. Idolii moderni sunt „chipuri cioplite” în mintea noastră, care, din mândrie și slavă de sine, pierde adesea adevărata înțelepciune: „Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni” (Romani 1, 22). A fi idolatru înseamnă a cinsti și a iubi un anumit lucru sau persoană mai mult decât pe Dumnezeu, deci poate fi socotit idol oricare lucru care caută să-L înlocuiască pe Dumnezeu, care ne desparte de Dumnezeu.

Aproape orice lucru din viața noastră poate deveni idol, dacă nu ne raportăm la el cu „gândul lui Hristos” (I Corinteni 2, 16), adică așa cum își dorește Dumnezeu. Așadar, omul poate avea o atitudine idolatră față de bani, confort, mașini, îmbrăcăminte, un anumit gen de muzică, sport, internet, televizor, mâncare, trup, somn, dar și față de anumite persoane, față de propria familie etc. Pentru a evita acest lucru, trebuie ca toate gândurile noastre, precum și faptele, și cuvintele, să le raportăm permanent la Dumnezeu: „Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, pe toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni 10, 31).

La fel de grav, îndepărtat de Dumnezeu, omul poate ajunge cu ușurință să se adore pe sine în locul Creatorului său, devenind astfel propriul său idol. Această atitudine idolatră se manifestă în patimi precum mândria, egoismul, mânia, ura și celelalte care se nasc din acestea. Familia, părinții, soțul sau soția, ori copiii, pot deveni idoli fiecare în parte, dacă nu luăm aminte la cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos, care zice: „Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Nici pe duhovnic, ori pe vreunul dintre sfinți, nu trebuie să ni-l facem idol, ajungând să ne oprim la acesta, în drumul nostru spre Dumnezeu, singurul nostru Chip și destinație. Sfântul rămâne sfânt, iar duhovnicul, duhovnic, cât timp fiecare ne conduce spre Dumnezeu. Modelul nostru desăvârșit este și trebuie să rămână Domnul Iisus Hrisos.

– Credeți că Evanghelia lui Hristos poate fi rezumată într-un singur verset biblic? Dacă da, care anume?

– Oridecâte ori mă gândesc la vestea cea bună pe care Domnul Iisus Hristos a adus-o în lume, ca noi să devenim fii ai Tatălui cel ceresc, îmi răsună în minte cuvintele Sale: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”  (Matei 11, 28-30). Spunea cândva Părintele Rafail Noica, fiul marelui filosof român, că „tot omul caută Crucea lui Hristos”, adică Îl caută pe Fiul lui Dumnezeu înomenit, răstignit și înviat, care cheamă la Sine pe tot omul, spre a-i dărui pacea Sa, bucuria cea nemincinoasă și viața cea veșnică. În chemarea aceasta, „Veniţi la Mine…”, văd eu concentrată întreaga Sa Evanghelie.

Dar și în alte două cuvinte ale Fiului Omului, precum: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34); „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Matei 5, 44-45). Venind la Dumnezeu, primim putere de la Duhul Sfânt să și iubim ca Dumnezeu. Acesta este scopul vieții noastre.

– Cum putem nădăjdui astăzi, într-o societate tot mai îndepărtată de Dumnezeu, la dobândirea mântuirii?

– În primul rând trebuie să rămânem în dreapta credință, adică în Biserica Ortodoxă. „Nici dreapta credință nu mântuiește de una singură, nici faptele bune, fără dreapta credință, ci numai amândouă împreună”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur. În vremea noastră, sincretismul religios este extrem de periculos pentru mântuire. Când se văd unele fapte bune în alte religii, cei slabi în credință se pierd, cugetând că și aceia se mântuiesc, întrucât săvârșesc binele, dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a lăsat următorul îndemn: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 13-14); și, în continuare: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea (la Judecata de Apoi): Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 21-23). Înțelegem că faptele, chiar minunile, nu mântuiesc, dacă nu sunt întemeiate pe dreapta credință. Cu aceasta trebuie să începem, iar dreapta credință este păstrată întreagă și neschimbată numai în Biserica Ortodoxă.

Apoi, trebuie să avem un părinte duhovnic la care să mergem periodic, măcar o dată pe lună, atât pentru Taina Spovedaniei, cât și pentru oricare alte discuții folositoare. O atenție sporită se cuvine să avem față de Taina Mărturisirii, unde, pe lângă păcatele săvârșite cu fapta și cu cuvântul, trebuie scoase la lumină toate gândurile pătimașe care vin în mintea noastră. Mărturisirea sinceră a tuturor gândurilor este calea autentică atât spre cunoașterea de sine, dar mai ales spre despătimire, întrucât gândurile sunt semințele faptelor noastre, cum afirmă Cuviosul Tadei de la Vitovnița: „Cum îți sunt gândurile, așa îți este viața!”.

Sfânta Liturghie rămâne însă portul cel mai sigur al mântuirii noastre, cât timp ne apropiem de aceasta „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste” și împăcați cu toți semenii noștri. Mărturisirea păcatelor, postirea, rugăciunea și oricare alte fapte de credință ne pregătesc tocmai pentru acest lucru, să ne împărtășim din taina Cuvântului lui Dumnezeu întrupat „pentru noi și pentru a noastră mântuire”.

Deci, cât timp creștinul mărturisește dreapta credință, ascultă de duhovnic, își mărturisește toate gândurile și participă la Sfânta Liturghie, gândesc că e nădejde de mântuire.

– De ce este considerată mândria drept cea mai periculoasă patimă?

– Pentru că mândria omoară iubirea mai mult decât alte patimi. Omul mândru nu-și poate iubi nici chiar propria familie. Vedem apoi că duhul mândriei manifestă o viclenie aparte, acest duh putând să-l surpe pe om chiar de pe treptele cele mai înalte ale scării mântuirii. Vedem astfel în fresca exterioară a Mănăstirii Sucevița cum pustnici și călugări sunt pictați căzând de pe toate treptele scării care duce în Împărăția lui Dumnezeu. Duhul mândriei profită, în general, de faptele noastre bune, de izbânzile noastre, și ne întunecă judecata, făcându-ne să ne credem buni, încărcați cu multe virtuți, ori chiar și numai cu una anume. Să ne reamintim numai „Pilda vameșului și a fariseului”, în care, precum citim, vameșul cel păcătos „s-a coborât mai îndreptat la casa sa” (Luca 18, 14) decât fariseul cel drept, care se mândrea cu faptele lui cele bune.

 – Cum ne ajută necazurile să ne apropiem de Dumnezeu?

– Abia în fața durerii, a suferinței și a necazurilor, vedem de fapt cât de slabi suntem, cât de neputincioși. Atunci, după ce privim în jur și nu aflăm ajutor, ajungem să privim și spre ceruri, spre Bunul Dumnezeu, Care ne primește suferințele și ni le ușurează, precum spune Evanghelia: „Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat” (Matei 8, 17).

Se întâmplă în necazuri, întocmai precum îndeamnă Proorocul David: „Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire. Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor. Cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele din ele; Cel ce păzeşte adevărul în veac; Cel ce face judecată celor năpăstuiţi, Cel ce dă hrană celor flămânzi. Domnul dezleagă pe cei ferecaţi în obezi; Domnul îndreaptă pe cei gârboviţi, Domnul înţelepţeşte orbii, Domnul iubeşte pe cei drepţi; Domnul păzeşte pe cei străini; pe orfani şi pe văduvă va sprijini şi calea păcătoşilor o va pierde” (Psalm 145, 1-10).

– Cum poate omul să ajungă să nu mai simtă întristarea, sărăcia și bolile?

– Un tropar din „Canonul de pocăință” al Sfântului Andrei Criteanul spune despre Dreptul Iov că „socotea gunoiul palat și rănile mărgăritar”. Întotdeauna m-am întrebat cum este cu putință una ca aceasta. La rândul său, Sfântul Cuvios Porfirie Athonitul, al cărui trup purta multe suferințe, simțea bolile sale ca „semne ale iubirii lui Hristos”. Așa cugetă toți sfinții.

Un răspuns la nedumerirea mea am găsit în rugăciunea la icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşealelor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că de voie ai binevoit a Te sui cu Trupul pe Cruce, ca să izbăveşti din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceea, cu mulţumire strigăm Ţie: Pe toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea, slavă Ție!”. Așadar, „prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”, iar nu prin fuga de Sfânta Cruce, nici prin fuga de suferință.

Mai toți oamenii se roagă lui Dumnezeu să-i scape de crucea necazurilor, a suferințelor și a durerilor. Acest lucru arată ca oamenii nu cunosc bucuria ascunsă în pătimirea cu răbdare a nedreptăților lumii acesteia și a propriilor neputințe. Sfântul Marcu Ascetul arată că-L cunoaște și-L iubește pe Dumnezeu doar acela care primeşte cu bucurie necazurile, zicând: „Să nu spui că se poate câştiga virtutea fără necazuri, căci virtutea necercată în necazuri nu e întărită!”.

– Ați amintit de Sfântul Porfirie Athonitul, care simțea boala sa ca „iubire a lui Hristos”. Ne puteți spune cum poate cunoaște omul dragostea lui Dumnezeu în cele mai mari necazuri?

– Nu sunt în stare să răspund la această întrebare. Cred cu tărie însă că ține de taina lui Dumnezeu, singurul care grăiește în inima omului, ca acesta să simtă iubirea Lui chiar și în cele mai grele încercări ale vieții. Așa se explică bucuria prezentă pe chipurile mucenicilor.

Doresc să vă împărtășesc, în contextul acestei întrebări, un cuvânt mai amplu al Sfântului Apostol Pavel, care zice: „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte. Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Luaţi aminte, dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoşi, asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsaţi osteniţi, slăbind în sufletele voastre. În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge. Şi aţi uitat îndemnul care vă grăieşte ca unor fii: „Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte”. Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi. Apoi dacă am avut pe părinţii noştri după trup, care să ne certe, şi ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atât mai vârtos Tatălui duhurilor, ca să avem viaţă? Pentru că ei, precum găseau cu cale, ne pedepseau pentru puţine zile, iar Acesta, spre folosul nostru, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui. Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii” (Evrei 12, 1-11).

– Într-adevăr, Dumnezeu se poartă cu noi ca și cu niște fii legitimi, asupra cărora El are autoritatea neclintită de Părinte iubitor. Un gând de încheiere, Părinte Nifon?

–  „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să-L mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită!”.

 

Interviu realizat de Gheorghe Smeoreanu (Criterii Naţionale) şi Tiberiu Pîrnău (Ziarul de Vâlcea) în cadrul proiectului editorial Preoţi de seamă ai Vâlcii.

Leave a Response