în nemernicia mea, ca un câine turbat...

În nemernicia mea, ca un câine turbat...

de Gheorghe Smeoreanu

Sunt tare amărât. Săptămâna trecută, Pământul a trecut prin norul de meteoriţi al Perseidelor, iar eu, „în nemernicia mea, ca un câine turbat”, nu mi-am făcut timp să privesc cerul. Este pentru prima oară în ultimii 15 ani când ignor stelele căzătoare de la mijlocul lui august. Mă dispreţuiesc, îmi e silă de mine. De când mă ştiu, am citit o carte pe săptămână, uneori două sau mai multe, iar acum, abia dacă mai răsfoiesc câteva pagini, în week-end, dar şi acelea percă ar fi unse cu smoală.

De ani şi ani, îmi găseam câteva ore libere să beau o sticlă de vin cu un prieten, măcar o dată sau de două ori pe lună, acum însă răspund cu lehamite la telefon, nu mai am chef de nimic, am devenit posac, ciufut, astenic. Am intrat într-un joc nevrotic şi murdar. Toată lumea din jurul meu îmi vorbeşte despre articolele care apar despre mine în presa vâlceană, iar eu nu fac altceva decât să mă gândesc cum să mă apăr. Mă trezesc cu dorinţa masochistă de a citi cât de nenorocit sunt, cum mă macină pe mine alcoolismul, violenţa, arghirofilia, prostia, trădarea şi ratarea. Îi zâmbesc copilului cu gândul la insultele de ieri şi îmi mângâi câinii imaginându-mi calomniile de mâine.

Ce se deduce din aceste rânduri ? Nimic altceva decât că am cedat, că m-au lăsat nervii, că mă învârtesc în cercul vicios al fobiei şi obsesiilor. Haideţi să ascultaţi o poveste adevărată. Salvamarul de la „2 Mai” mi-a povestit într-o noapte, pe furtună, în faţa unui pahar din băutura zeilor – „La Gavouline” – că a salvat de la înec vreo sută de persoane, dar numai un singur om îl sună de ziua lui. Mai mult, într-o zi a scos-o vie, de pe fundul mării, pe fata unora care l-au invitat seara la restaurant, ca semn de recunoştinţă. L-au îndemnat să comande ce era mai bun, fructele de mare cele mai scumpe, whisky-ul cei mai fin, au baut şi au mâncat şi ei cel mai costisitor meniu din Mangalia, după care au zis că se duc la toaletă şi întreaga familie a şters-o muscăleşte, adică fără să plătească. Iar leafa de salvamar pe o lună s-a dus toată în seara aceea, semn că despre oameni poţi spune orice, fără teama de a greşi.

Are, n-are legătură povestea asta cu problema mea, cert este un lucru şi anume că am decis să nu mai citesc frumoasele articole cu privire la cât de degradat sunt în comparaţie cu seniorii presei vâlcene, cum ar trebui eu să fiu scos afară de la televiziune ca un nemernic ce sunt, cum ar trebui să plec acasă în Argeş, dar nici aici nu se poate, fiindcă voi fi alungat cu pietre, precum am mai fost, de nu mi s-au vindecat nici acum spărturile din frunte, ochii umflaţi, membrele fracturate. Nu voi mai citi, fiindcă nici măcar atâta generozitate nu găsesc în aceste articole, încât să mi se spună dacă trebuie să mă spânzur, ori mai bine să mă otrăvesc, să mă arunc de pe bloc, ori de pe pod, să mă ascund în gaură de şarpe, ori în bortă se şarece. Niciun sfat de extincţie, nicio şansă de izbăvire, nicio promisiune de asistare a euthanasierii mele, mi se prescriu doar agonia, zvârcolirile şi scârşnirea din dinţi.

Pace vouă, măreţii mei judecători ! Slavă dumneavoastră, mari formatori de opinie ! Glorie eternă ziarelor voastre, dar sentinţele voastre, condamnările voastre la moarte, îndemnurile voastre spre lapidare nu vor mai fi murdărite de privirile mele, lumina ochilor mei nu le va macula de acuşi înainte. Nu de alta, dar am alte treburi mai bune de făcut. Şi nimic nu mai zic pe acest subiect, fiindcă nu îmi place cum se scrie „bâşti” cu î din a.  De azi, îmi interzic şi interzic în preajma mea orice referire la referiri. Încasez dar nu mai decontez, nu mai am vreme de pierdut, mă întorc la cărţile mele, la Brahms, la meteoriţi, la sticla de vin, la râsul râsului în munte, iar toate astea mi le voi reda în timpul liber, fără îndoială, pentru că în timpul ocupat voi face din VTV şi mai mult decât este acum, un orologiu şi mai precis pentru a da o oră mai exactă, nespus de exactă, peste măsură de exactă în politica din zonă.

E rău ? Da, e de rău. Pentru unii.

Acum, mă voi referi strict la dumnevoastră, domnilor Romeo Popescu şi Petre Tănăsoaica (pentru cei care nu ştiu despre cine este vorba, precizez că sunt nişte ziarişti din judeţul Vâlcea). Dumneavoastră doriţi, după câte am înţeles, să declar oficial că sunteţi mai buni ca mine, mai pricepuţi, mai inteligenţi, mai incoruptibili, mai oameni. O declar: da, aşa sunteţi, mai buni ca mine din toate punctele de vedere. Doriţi să legalizez această recunoaştere la notariat ? Dacă legea permite, voi face şi acest lucru. Mai mult de atât, ce mai vreţi de la mine, spuneţi drept !

Vreţi să nu vă mai răspund ? Nu vă mai răspund, promit solemn. Doriţi să îmi pun cenuşă în cap pentru replicile de până acum ? Îmi pun cenuşă în cap, iată, o repet, îmi pun cenuşă în cap: cenuşă, cenuşă, cenuşă, în, în, în, cap, cap, cap. Altceva ?

Recunosc public toate acuzaţiile pe care mi le-aţi adus şi mi le veţi mai aduce, referitoare la orice. Aveţi semnătura mea în alb pe orice învinovăţire pe care veţi binevoi să mi-o puneţi în faţa conştiinţei, de acum şi până în veacul veacurilor, amin. Altceva ?

Doriţi să consemnez că repect ziarele „Viaţa Vâlcii” şi „Vocea Vâlcii” ? Cum să scriu, cu sânge ? Cu sânge scriu. (Aici, în nemernicia mea, ca un câine turbat, m-au mâncat degetele să vă întreb dacă nu preferaţi alte substanţe ale corpului, dar mă abţin). Cu sânge scriu, cu s-â-n-g-e-e-e-e ! Mulţumiţi ?

Hai să ne apropiem de final, mai am câteva minute, vă rog frumos. Vreţi să plec de la VTV ? Aiasta nu se poate, Majestăţile Voastre...Vreţi să nu îl mai critic pe Cîlea ? Bine, o zi da, una nu, raportaţi că aţi smuls cu trudă promisiunea asta de la mine şi că binemeritaţi o răsplată.

Şi aşa rămâne, o zi da, una nu, veţi primi de la el într-o zi capul, într-o zi pajura, le lipiţi şi faceţi banul întreg. Mai vreţi să pierd timpul, să mă enervez, să mă gândesc la ce veţi scrie mâine ? Cu mâna pe inimă vă spun că s-a-nchis la pâine. Mi-am aşazat mumos cărţile, dvd-urile, hainele de munte şi de mare, îmi comand un sfârşit de săptămână la Paris, în rest voi face exact ceea ce nu place unora, adică îmi voi vedea liniştit de muncă.

Cum să închei articolul, aveţi vreo idée, că aş termina cu materialul clientului.

Aud ? Păi nu aud decât bâz, bâzz, bâzzz. Asta aud, cu asta închei.

Bâz.