CREPUSCUL LA PALERMO - 170 DE ANI DE LA TRECEREA LA CELE VEȘNICE A REVOLUȚIONARULUI ȘI ISTORICULUI ROMÂN NICOLAE BĂLCESCU

CREPUSCUL LA PALERMO - 170 DE ANI DE LA TRECEREA LA CELE VEȘNICE A REVOLUȚIONARULUI ȘI ISTORICULUI ROMÂN
NICOLAE BĂLCESCU

„Eroul suferinței“, așa cum l-a numit Nicolae Iorga, omul providențial al acestui neam, sufletul revoluţiei române şi al „Frăţiei”, Nicolae Bălcescu a ars ca o torță și s-a stins mult prea devreme, la vârsta hristică de 33 ani.
Cu sufletul sfâșiat de înfrângerea revoluţiei pașoptiste, Nicolae a fost silit să părăsească țara. Pâinea exilului a fost tare amară pentru marele patriot. A rămas la Paris până în 1852, când, bolnav de tuberculoză, pleacă la Constantinopol, iar de acolo, la Galați, unde a încearcă să-și revadă familia. În anul morţii mamei sale bătrâne şi bolnave, autoritățile române nu i-au permis intrarea în ţară, ca să o vadă pentru ultima oară pe cea care îi dăduse viață.
Boala de plămâni avansase făcând ravagii în trupul său firav. Într-o scrisoare adresată prietenului său Ion Ghica, la 27 februarie 1851 îi spune: „Eu, iubite Ghica, sufăr mult de piept şi poate oi da ortul popii. Doctorii mă asigură că am numai plămânul stâng atacat şi că, cu îngrijiri multe, mă pot doftori. Am intrat într-o cură. Domnul ştie ce rezultat o ieşi”.
Bălcescu s-a îndreptat către însorita Sicilie, în speranța că aici se va întrema. În seara zilei de 17 octombrie 1852, după o călătorie pe o mare agitată, vasul „Ercolano” a ancorat în portul Palermo. Pe acea ambarcațiune urcaseră aproape două sute de călători, nobili şi negustori, proprietari şi prelați, profesori, soldaţi şi chiar deţinuţi. Printre ei, se afla și „Signor Balcusco, negoziante, turco“ (n.n.), aşa cum îl menționau două ziare comerciale palermitane. Din port, Nicolae a ajuns pe via Butera și s-a cazat la un hotel de lux, pe care scria cu vopsea roșie: „Alla Trinacria - Grande Albergo con bagni“. Aici fuseseră cazați regele Bavariei, în 1844, și prințul moștenitor bavarez, în anul 1847.
A încercat să sfideze boala și iminentul sfârșit continuând să lucreze și aici la studiul său: „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul“, opera sa fundamentală care îl aşează în rândul istoricilor români și care s-a publicat postum.
Starea sănătății sale a devenit critică în ultimele zile ale lunii noiembrie. Este îngrijit de medicul Decio Battaglia și lângă el se află un servitor, Tomaso Malone. Dezamăgit și mistuit de solitudine, Nicolae trimite scrisori prietenilor săi, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Maria Cantacuzino, să vină să petreacă iarna cu el. Dar aceștia nu sosesc și va rămâne singur și măcinat de boală în ultima clipă a vieții sale, pe 29 noiembrie 1852.
Înainte de a muri, Nicolae și-a redactat testamentul și l-a chemat pe părintele Collida de la Biserica ortodoxă greco-albaneză „Sfântul Nicolae” ca să-l cuminece, pentru ultima oară. Așa cum se vede din document, toată averea lui Nicu Bălcescu era de 30 de franci, hainele, câteva cărți și manuscrise. Îi lasă lui Ion Ghica câteva lucruri personale şi arhiva istorică, care va fi şi trimisă de consul cu poşta navală într-un cufăr la Constantinopol. Consfinţeşte ca Ion Ghica şi prietenii să-i plătească hotelul şi pagubele datorate patronului Ragusa prin arderea lucrurilor din camera unui decedat de ftizie. Familiei îi sunt trimise în ţară lucrurile personale. Certificatul de deces arată că inima sa a încetat să mai bată în seara zilei de 29 noiembrie 1852, la orele 19,30.
Trupul lipsit de viață a fost dus a doua zi la mănăstirea Capucinilor unde a fost înhumat, dar autorizaţia de înmormântare, gasită în arhiva Mănăstirii Capucinilor, poartă data de 29 noiembrie 1852. Coșciugul a fost încredinţat gardianului cimitirului, căruia i s-a achitat taxa de 12 tari, care se percepea numai pentru cei care erau înhumaţi. În autorizaţia de înmormântare a fost trecut textul „per cimitero”, ceea ce arată că trupul a fost depus în cimitirul acelei mănăstirii.
Rămășițele pământești ale marelui dispărut au fost scoase, câțiva ani mai târziu, și depuse într-o groapa comună, împreună cu alte câteva sute de morți. De-a lungul timpului au existat mai multe încercări de descoperire și repatriere a rămășițelor pământești ale lui Bălcescu. Nici eforturile cercetătorilor Nicolae Ionescu, Cantemir Rişcuţia sau Horia Nestorescu-Bălceşti n-au putut să scoată la iveală trupul pașoptistului român ca să-l aducă în ţară. La Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu“ se află o mică urnă cu țărână adusă de la Palermo de Horia Nestorescu-Bălcești.
Orașul sicilian mai păstrează şi astăzi urme ale trecerii lui Bălcescu: bustul din parcul Garibaldi (piața Marina), monumentul de la Rotoli, placa de pe imobilul din Via Butera unde a fost cazat (statul român ar putea să achiziționeze clădirea), Corso Vittorio Emanuele, strada care mai exista și astăzi, și care duce la cimitirul mănăstirii Capucinilor.
La doi ani de la dispariția sa, Jules Michelet, vorbea astfel despre Bălcescu: „Era un erudit de prim ordin şi totuşi un spirit practic foarte net, foarte luminos. Ar fi fost marele istoric al ţării sale şi, fără îndoială, unul dintre cei mai înţelepţi ai săi.”
Opera lui Nicolae Bălcescu este absolut excepţională, elaborată în aproape un deceniu, cuprinde studii de istorie socială, biografii istorice, materiale politice şi ocazionale, impunătoarea monografie neterminată şi testamentară dedicată Viteazului etc. Au fost recuperate nu mai puțin de 22 de lucrări în timpul vieții, dintre care patru publicate sub anonimat, şi alte patru lucrări postume.
Este absolut nedrept faptul că peste Nicolae Bălcescu s-a așternut uitarea, deoarece acestui tânăr revoluționar și celorlalți patrioți pașoptiști le datorăm ivirea zorilor modernizării statului român.

Dr. Florin Epure,
director executiv la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Vâlcea

Nicolae Bălcescu - dagherotipie, 1851 (cu un an înainte de moarte)
O imagine inedită din colecția Bibliotecii Academiei Române
Proveniență: Col. Vasile Alecsandri, B.A.R. F I 247802