|joi, octombrie 24, 2019
  • Follow Us!

Barbu Ştirbei, Teatrul cel Mare, Râmnicul şi Vâlcea 

250px-Barbu_Stirbey

 

 

Rari sunt cei care mai ştiu că, începând cu Ion Ghica şi până  la Liviu Rebreanu inclusiv,  în biroul directorilor Teatrului Naţional s-a aflat fără nicio lipsă portretul lui Barbu Ştirbei, domnitorul sub care s-a ridicat şi în prezenţa căruia s-a inaugurat Teatrul cel Mare

Au fost şi vremuri în care portretul domnitorului a fost scos şi trimis la arhivă, la arhiva câtă era, vremuri care nu cinsteau memoria ctitorului, dar şi vremuri în care ctitorul a fost ignorat şi portretul trimis la muzeu, ignorat suveran de ocazionali deznaţionalizatori ai Naţionalului. Am intrat pentru prima dată în biroul lui Ion Ghica, din strada Câmpineanu, rămas ca printr-o minune intact printre ruinele rezultate pe urma bombardamentului american din 1944, fiind primit într-o audienţă pe care am povestit-o şi pe care mi-o amintesc necontenit, de către directorul de atunci Zaharia Stancu. Nu mai era portretul, izgonit înaintea lui Stancu, de un directoraş oarecare, activist comunist de tipul lipitorilor de fişe de astăzi. Nu era nici pentru Zaharia Stancu un timp foarte favorabil omagierii domnitorului, altfel cunoscut în istoria predată la zi – cum se spune – şi nici mai târziu, multă vreme, portretul amintit n-a mai putut fi întâlnit în biroul directorilor Naţionalului. Am readus din Muzeu portretul şi l-am instalat la locul cuvenit în anul 2000, când am fost numit de către Adrian Năstase director al Naţionalului, numire acceptată postfactum şi de şeful statului care, conform cutumei – respectată şi de comunişti – semna decretul de numire în acest post cu condiţia – tot cutumă – ca acest director să nu fie angajat politic şi să nu facă altă politică decât politica limbii şi literaturii naţionale, pentru propăşirea cărora fusese creat, nu e nicio noutate, Teatrul cel Mare.

Prezenţa portretului domnitorului Barbu Ştirbei în biroul directorial al Naţionalului consacra şi ideea de aristocraţie a slujbei şi ideea de aristocraţie a cauzei identităţii naţionale. Ctitor în atâtea domenii privind propăşirea societăţii timpului său, Barbu Ştirbei s-a înscris într-un mod cu adevărat singular şi emoţionant şi în istoria Râmnicului Vâlcii şi a Vâlcii în întregul ei. La Râmnic, portretul amintit, se află reprodus la dimensiunile peretelui din stânga al naosului Catedralei Episcopale a Râmnicului, pe celălalt perete fiind pictat portretul Sfântului Calinic de la Cernica, ctitor la rândul lui al Catedralei râmnicene, foarte preţuit şi ocrotit de domnitorul timpului. Acest portret ar merita reprodus şi tipărit în mii şi mii de exemplare de carte poştală ilustrată, îmbogăţind astfel identitatea culturală a Râmnicului. Acelaşi portret este pictat pe peretele din dreapta, cum intri, al naosului Catedralei Mânăstirii Bistriţa, renăscută în veacul al XIX-lea sub grija atentă privind arhitectura a aceluiaşi domnitor care a înţeles să continue prin renaştere opera boierilor Craioveşti. La Bistriţa, Barbu Ştirbei a zidit şi un palat – reşedinţă de vară pentru familia sa domnitoare  şi un „Foişor al Doamnei“ ale cărui temelii se pot vedea şi astăzi şi a cărui  rezidire care se află în programul actualului arhiepiscop cărturar doctor Varsanufie  al Râmnicului. Un portret al domnitorului Barbu Ştirbei se află şi în naosul unei biserici din comuna Costeşti.

Tot în acei ani, Barbu Ştirbei  a dat o înfăţişare nouă, după Matei Basarab şi Brâncoveanu, Mănăstirii Arnota, care şi ea, astăzi, se află în plin proces de renaştere, purtând şi acum pecetea domnitorului oltean. Printre bogatele lucrări tipărite de actuala, harnică şi doctă Arhiepiscopie, mă gândesc, în finalul tabletei mele, că s-ar cuveni să se afle şi o plachetă – album cuprinzând prezenţa şi darul ctitoricesc purtând pecetea domnitorului Barbu Ştirbei. Tot la Râmnic, Barbu Ştirbei a sugerat şi sprijinit apoi efectiv crearea parcului celebru al oraşului, cunoscut sub numele de Parcul Zăvoi sau Zăvoiul, unde s-a ridicat, din partea oraşului, un monument cu adevărat frumos sculptural al domnitorului oltean, aparţinând unui neam izvorât în lume de un ţăran din nordul Gorjului, „Bibă al bătrân din deal“, cunoscut în vremea lui că, deşi sărac, – cum zicea Iorga – se făcuse vestit ca un isteţ măsurător de mejdini şi de moşii testamentare. Din acest „Bibă ăl bătrân din deal“, la capătul a mai puţin de 100 de ani, s-au tras doi domni ai Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu (Bibescu de la Bibă ăl Bătrân) şi fratele său, Barbu Bibescu, înfiat de Banul Olteniei, Ştirbei, care i-a dat şi numele cu care a intrat în istorie, Barbu Ştirbei.

P.S. Ca o însemnare cu aură pitorească, adaug că din Râmnic se trage şi generalul Emanoil Florescu, întemeietorul Armatei Române, care a fost, pe rând, întâi ginerele domnitorului Gheorghe Bibescu şi apoi ginerele domnitorului Barbu Ştirbei, şi apoi aghiotant al domnitorului Cuza, pe care l-a arestat la detronarea forţată, devenind apoi aghiotant al regelui Carol I. Acest general râmnicean, cu casa în apropierea Muzeului Simian de azi, era văr cu Luchiţa Florescu, iubita lui Nicolae Bălcescu şi mama lui Bonifaciu, fiul natural al lui Bălcescu, iar acest fiu l-a înfiat pentru a-i păstra numele de Florescu pe un copil al generalului, „făcut din flori“ cu o tânără boieroaică Viişoreanu.

Dinu Sararu (adevarul.ro)

Leave a Response