|duminică, iulie 12, 2020
  • Follow Us!

Cozile de topor 

     Cozile de topor

              „Nu ştiu alţii cum sunt”…vorba marelui nostru histrion-Ion Creangă,dar eu mi-aduc aminte iute de întâmplări şi fapte, nu neapărat personale,ci chiar povestite de unii,de alţii… Iar atunci când ele sunt cutremurătoare,un fel de sfidări ale normalului,ale vieţii,nu pot fi nici ţinute ascunse în suflet, pentru că dor,dar nici în memorie,pentru că într-o zi te vor face să explodezi… Iată, de ce, aruncându-mi ochii pe o carte şi citind câteva pagini despre cozile de topor ale ocupanţilor din zona vremelnic sechestrată,imediat gândul mă duce la dirigintele meu,Nelu Neh,un om extreordinar,care n-a acceptet condiţia de „coadă de topor”,a renunţat la tot ce agonisise o viaţă acolo şi,alăturându-se bunilor români,s-a refugiat „acasă”…
             Si,iată-mă într-o seară de taină,când bunul şi talentatul meu diriginte,printre alte amintiri,deodată începe să lăcrimeze şi cu vocea-i tremurândă zise-
              -Nici nu ştii,ce metode foloseau nemernicii… Groaznice. Barbare…Nici acum nu-mi vine să cred! După atâţia ani…
              -Calmaţi-vă,domnule profesor!
              -M-aş calma,băiete,dar e strigător la cer!
              – Hai,să strigăm împreună la cer!
              -Domnule,copiii erau puşi la şcoală de către colegii mei-cozi de topor,cum le zici tu, ca să nu le zic eu pe nume,că nu merită,ca să nu le dau eu satisfacţia de a mă acuza de antise- mitism,erau puşi să deseneze pe Dumnezeu ori pe Cristos cât mai urâţi şi caraghioşi,după care îi obligau să râdă de ei şi să-i înjure,ca la uşa cortului…Iar dacă bieţii de ei,copiii,refuzau să facă ce li se ordona,erau bătuţi şi alungaţi din clasă…
              -Chiar aşa,domnule diriginte?
              -Aşa,fir-ar mama lor,să fie!… Si se dau drept victime azi… Dar stai,să vezi,că altele sunt şi mai barbare!
              -Sunt numai urechi,doar mă ştiţi bine, că sunt dornic de „noutăţi”…
              -Ei,băiete-băiete,unul,Mursea Moise,punea copiii să se roage la icoana lui Cristos,pe care o aducea într-o paporniţă murdară, intenţionat,fir-ar al dracului,câte o jumătate de oră,după care îi întreba tendenţios,printre balele care-i curgeau tot timpul.
 „Ei,şi-acum ia, spuneţi,mă,boilor,v-a dat ceva Dumnezeul vostru,că v-am lăsat o jumătate de oră să vă rugaţi… Ca să nu mai zică ai voştri,că vă terorizăm! Hai,răspundeţi,v-a dat ceva?” ”Nuuu!”răspundeau speriaţi copiii.Si-atunci,îi punea nemernicul să cânte un cântec,în care era preamărit Stalin,o jumătate de oră,apoi,imediat ce încetau,intra omul de serviciu,pregătit pentru acest moment din timp,cu o pungă cu bomboane şi biscuiţi, pe care le împărţea tuturor copiilor. Atunci, victorios şi cu alte bale proaspete la gură,urla. „Vedeţi,bă,că tătucul Stalin vă dă ceva?Nu Dumnezeul şi Cristosul părinţilor voştri! Vedeţi,sau nu!”
                -Oribil,domnule diriginte!
                -Oribil,fir-ar mama lor să fie! Ne-au îndobitocit copiii. Mai ales, că după tot acest „spectacol”scotea din aceeaşi paporniţă murdară zeci de icoane şi-i obliga pe aceiaşi copii să le rupă,să le ciopârţească,să le scoată ochii ori să le mâzgălească făcându-le coarne şi mustăţi… Si, sărmanii copii,cu inima îndoită şi spiritul frânt…ce puteau să facă? Si,Doamne,câte cozi de topor n-au fost în Basarabia şi Bucovina mea!…Iar bunul meu diriginte,profesorul Nelu Neh,plângea de-a binelea…
                -Să dea bunul Dumnezeu,să nu mai avem nevoie de asemenea „metode”,cu toate că au reapărut fără teamă şi ruşine cozile de topor…
                                                                                              George Achim
                    

        Blestemul Orbilor

Că aţi devenit ciudaţi
Si nu mai vreţi,
Ca să vedeţi
Pe cei despuiaţi
Si sărăciţi cu măiestrie
De cei îmbuibaţi
Si descreieraţi,
Ca „mari” să fie
Vremelnic,bineînţeles,
Căci piuterea este,
Ca o poveste
Intre faptă şi eres,
Pentru că voi sunteţi
Cei vinovaţi
Si prea pătaţi,
Dar vă ascundeţi
Sub vorbă siropoasă,
Dar crasă
Si nu vă pasă,
Ce mai au pe masă
Proştii făcuţi de voi
Peste noapte,
Chiar cu carte,
Diplomaţi,cică,de soi…
De fapt,văzul vostru,
Se pare,azi
Adat de necaz-
Si-a pupăzat rostul
Si-i tot mai comod,
Mai ciufut…
S-a rupt
De orice pământesc rod
Si a devenit egoist!
Nu mai simte
Ca înainte,
E potrivnic şi tezist,
Oricât l-am dădăci,
E perfid,
Foarte acid
Si cam potinteu aci,
Unde sărăcie este,
Moartea- foarte aproape
Si durere cât încape,
Cu lacrima pe creste…
O,Doamne,dă-le minte,
Altfel, ca noi,
Cei orbi şi plini de nevoi
Vor ajunge mai apoi,
Că văzul nu…minte!
        
      G.Alunelă

Leave a Response