Inşi scârboşi

Inşi scârboşi

Tudor Octavian

Da, există şi inşi scârboşi, cu care e bine să nu ai niciodată de a face, fiindcă îţi strică ziua, iar dacă-i ai mult timp în preajmă, îţi strică şi viaţa. Nu se remarcă prin nimic, îmbătrânesc anonimi într-o slujbă oarecare, dar se poartă cu toată lumea de parcă ar fi singurii care deţin adevărul, din care trebuie să cedeze o parte şi unora care nu merită.

Au pe chip tot timpul o umbră de lehamite, care lehamite, când răspund la bună ziua, îţi induce un sentiment de deşertăciune. Cu ei alături, te simţi tot timpul greşit, inoportun, martor tolerat la o treabă ce nu te priveşte.

La patroni, inşii scârboşi sunt daţi cu­rând afară, dar la stat, în servicii care cer meserie, sunt îngăduiţi ca un rău necesar. Ce poţi să-i faci – se spune despre un astfel de individ, care nu are dialog cu ni­meni, care răspunde mormăind, cu aerul că tot ce-i spui îi e cunoscut şi-l agasează – e un om imposibil, dar măcar îşi vede de treabă. Şefii îi ştiu problemele de ca­racter, însă având posibilitatea de a le lăsa în seama angajaţilor, nu fac caz de ele. Ca şi cum a fi urâcios, distant, necioplit, ţine de fişa postului.

Scârboşii din fire nu-s mulţi, dar nu trebuie să dai de ei la tot pasul, ca să te simţi laş, fără soluţie. Prin asta se definesc scârboşii din fire, prin faptul că stârnesc în toţi cei cu care intra în contact un gen de nelinişte vinovată. Neliniştea aceea plină de culpă, pe care o trăieşti când ştii că o persoană mai are de trăit o lună sau două, iar persoana îţi spune unde o să-şi petreacă vacanţa.

Ştii că şi scârbovnicia e o boală, că n-are soluţie, deoarece e o problemă de genetică, şi că eşti condamnat să o suporţi, că revoltându-te şi punându-l pe scârbos la punct îţi atragi dezaprobarea celorlalţi. De ce să tulburi apele, când tot ce poţi obţine e un miros şi mai fetid? Scârbosul trebuie lăsat în sosul lui.

E ca sconcsul canadian, care te umple de duhoare şi dacă-i tai calea. Te stropeşte cu zemurile lui acide şi rău mirositoare, preventiv. În Canada, se spune că în locul unde te-a udat sconcsul e mai bine să-ţi faci transplant de piele decât să te speli. Nu numai că te-a infectat, dar te-a şi stigmatizat.

Inşii scârboşi din naştere devin şi mai nesuferiţi când simt că le-ai luat imediat măsura. Ies primii la harţă, o caută cu lumânarea, domină grupul căruia îi aparţin prin gratuitatea reacţiei şi mai ales prin agresivitate. E nebun, spun oamenii despre colegul scârbos, încercând să-şi explice disproporţia dintre cauză şi efect. Ştiu că e rău, că o face dinadins, ca să fie temut, ocolit, lăsat în legea lui. Deşi chiar asta ar putea să fie, o formă de nebunie lucidă, orientată, vindicativă.