|duminică, octombrie 20, 2019
  • Follow Us!

în lipsa unei parohii, părintele Bărbuş pune faianţă 

 Vremuri grele pentru absolvenţii de seminar teologic

În lipsa unei parohii, părintele Bărbuş pune faianţă

La cei 27 de ani, Iulian este un vâlcean care a acumulat o experienţă de viaţă foarte laborioasă. A făcut o şcoală, un liceu, un seminar, apoi o facultate de Teologie, după care a lucrat de la necalificat, culegător de portocale şi măsline în Italia, dar, rămas falit pe “tărâmul făgăduinţei” şi din cauza dorului de soţie şi fetiţă, s-a întors acasă unde lucrează ca zugrav şi faianţar. Acum, tânărul licenţiat în teologie este angajat la o societate vâlceană în construcţii, iar în timpul liber, dacă cineva îl solicită să-i pună faianţa sau gresia în casă, nu se sfiieşte. “Nu-mi este ruşine de muncă, iar credinţa mea în biserica ortodoxă mă ajută enorm”.

Iulian Mihai Bărbuş este din Râmnicu Vâlcea şi este licenţiat în teologie, el absolvind între anii 2000-2004 Facultatea de Teologie Ortodoxă Sf Muceniţa Filofteia, Universitatea Piteşti. Şcoala generală a făcut-o la Băbeni şi apoi seminarul şi liceul la Râmnicu Vâlcea. Pe Iulian l-am întâlnit la cineva foarte drag, căruia îi zugrăvise apartamentul şi apoi punea gresia în baia unui apartament. În încăperea micuţă, stând ghemuit, vorbea calm, sacadat, împăcat cu sine şi cu viaţa sa, fără să-şi întrerupă lucrul şi să-şi ridice privirea de pe placa de faianţă. “Nu-mi este ruşine să muncesc şi de aceea fac cu plăcere ceea ce fac”, spune absolventul de teologie. După ce a absolvit facultatea nici vorbă să-şi găsească o parohie unde să propăvăduiască cele sfinte. Fiind nevoit să muncească pentru a-şi întreţine existenţa, s-a angajat ca necalificat la o societate vâlceană.

Cioban fără nici un ban

După trei luni, în septembrie 2004, şi-a luat însă tălpăşiţa şi a plecat la muncă, în Italia. “A fost o perioadă foarte grea, după care m-am întors mai falit decât am plecat. Am lucrat pe schelă, în construcţii dar a venit Garda de Finanţe şi m-a săltat şi am stat la cazarmă. Un patron m-a ajutat şi am ajuns să lucrez în construcţii în provincia Di Catania , o localitate extrem de veche, de prin anul 5.000 î.Cr., un fel de Betleem al Siciliei. Când s-a terminat de lucru, am făcut şi alte munci. Am fost cioban vreme de 11 zile fără nici un ban, două luni am stat fără să nu am nimic de muncă şi la un moment dat am găsit de lucru în agricultură, în Nordul Italiei, la cules de portocale şi măslini. Primeam câte 35 de euro pe zi, dar când ploua nu ieşeam la muncă şi cheltuiam din ce agoniseam. Dorul de fetiţa mea, Bianca-Ioana, care acum are trei ani şi şapte luni, de soţie, m-a răpus şi am venit acasă. Material mai sărac decât plecasem, dar cu o altă experienţă de viaţă”.

A refuzat să renunţe la religia în care s-a născut

În Italia, lui Iulian i s-a propus să părăsească credinţa creştin ortodoxă şi să devină preot la un alt cult. “În viaţa mea nu am să-mi părăsesc religia în care m-am născut şi nu am acceptat vreodată să recunosc dogmele lor”, spune convingător tânărul care-şi continuă treaba la tăiat faianţa pe care tocmai o pregătea. Îl întreb pe tânărul care chiţibuşăreşte, văzându-şi de treaba lui, ce l-a îndemnat să facă Teologia şi răspunde: “Am crezut că firea mea liniştită îşi va găsi un corespondent doar în biserica creştină, lucru care s-a şi întâmplat şi nu-mi pare rău de decizia pe care am luat-o de a absolvi Telogia. Am studiat paleoslava, greaca, ebraica, limbi care poate să spună cineva să sunt «moarte», dar mi-au plăcut”. Cel mai bun prieten al lui Iulian, este Florin Iordache, care şi el este o fire cu un suflet mare. “La Iulică mi-a plăcut că este o fire liniştită, este sensibil şi foarte calm. Cred că altminteri nici nu m-aş fi împrietenit cu el şi n-aş fi putut lucra cu cineva care este foarte agitat! Este însă şi un om extrem de inteligent”.

„Să nu pătăm niciodată faţa bisericii”

Bun samaritean, Iulian îşi aminteşte cum i-a salvat de la înec pe doi ditre colegii lui de clasă, Narcis Popescu şi Florică Constantin. “Când toţi se distrau pe seama lor să se duc la fund, am sărit, în momente diferite ale vieţii, şi i-am salvat”. Îl întreb dacă s-ar naşte a doua oară, ar mai urma Teologia? Face o scurtă pauză, apoi ridică pentru câteva secunda privirea aţintită pe bucata de faianţă şi răspunde: “Cred că aş face arhitectura. Îmi dau seama că am acumulat o experienţă foarte vastă”. Mă despart de preotul care lucrează în construcţii şi la ieşirea pe uşă din apartament, Iulian-Mihai Bărbuş vine după mine şi mă roagă să scriu, dacă nu este cu supărare, câteva cuvinte: “Amintiţi în materialul Dvs. de Manu Dănuţ, decanul Facultăţii de teologie din Piteşti, care a trecut în lumea celor Drepţi. A fost un om extraordinar şi m-a învăţat un lucru pe care nu-l voi uita niciodată. «Să nu pătăm niciodată faţa bisericii»”.

Dorel ├×ÎRCOMNICU

Leave a Response