Primarul din Vaideeni, protagonist de film artistic

Primarul din Vaideeni, protagonist de film artistic

Ivan Jinaru, primarul comunei Vaideeni, este  unul dintre puþinii români - dacă nu cumva singurul - care, cu ani în urmă, a ajuns la coada oii, având patalama de intelectual în buzunar, adică Facultatea de Filozofie  absolvită cu  succes. Acest episod  al vieþii sale a inspirat, în anul 1981,   unul  dintre cele mai cunoscute filme româneşti, de sorginte comunistă: «Întoarcere la dragostea dintâi » , în regia lui Mircea Mureşan.

Un fel de Timur Lenk

Au trecut, de atunci,  peste 25 de ani, iar Ivan Jinaru  povesteşte, acum,  cu detaşare, despre film şi despre emoþiile sale trecute: «Am fost flatat, dar nu  entuziasmat, pentru ca m-am regăsit doar parþial în poveste. De teama cenzurii comuniste, povestea a fost oarecum deturnată. Când am văzut prima dată filmul,  mi-a venit  în minte  bancul cu Timur Lenk. Cică Timur Lenk, urât, şchiop şi cocoşat, comandă un tablou.  În primul tablou a ieşit prea frumos, iar Timur Lenk l-a pedepsit pe pictor tăindu-i capul. În cel de-al doilea tablou, a fost pictat aşa, urât cum era, ceea ce iarăşi nu i-a convenit sultanului,  care a pus să i se taie şi celui de-al doilea pictor capul. Cel de-al treilea pictor a dat lovitura: i-a pus pe faþă o mască, l-a aşezat pe cal, în aşa fel încât să nu i se vadă piciorul rănit, i-a pus o manta în spate şi astfel l-a mulþumit.  Atunci s-a născut, cică, umanismul socia-list!”. 

De la Filozofie, la oierie

La sfârşitul anilor ‘70, regizorul  Mircea Mureşan afla povestea lui Ivan  Jinaru:  «Absolvisem, în anul 1975, Facultatea de Filozofie, secþia Sociologie. Am lucrat, o perioadă, la Casa de Cultură Oraviþa. M-au încadrat  cu un salariu de 1.100 de lei, iar peste trei ani, la terminarea stagiaturii, câştigam doar 1.900 de lei. M-am angajat apoi la un şantier al Centrului Naþional de Cinematografie, tot pe 1.900 de lei,  iar peste un an salariul nu-mi crescuse nici măcar cu un leu. Acasă, la Vaideeni, tata muncea din greu să þină la facultăþi trei fete şi un băiat, adică patru din cei şapte fraþi ai mei. În 1980,  am lăsat totul baltă şi m-am întors acasă. Trebuia să contribui la supravieþuirea familiei, şi  aşa m-am apucat de oierit. L-am  găsit pe tata  cu 200 de oi, iar peste trei ani, am vândut 600 de oi. Ce făceam ? De toate: mulgeam, tundeam, duceam oile la păşunat, vindeam brânză pe piaþă...».  

„De gustibus non est disputandum“

Într-o zi,  într-un târg de lângă Deva, s-a apropiat de el un grup de femei, cu intenþia să cumpere brânză. Printre ele a recunoscut-o pe soþia unui fost coleg de facultate. Gustase  mai multe feluri de brânză şi, cu greu, a ales ce era mai prost: „De gustibus non est disputandum“, a remarcat cu voce tare, dintre putinele cu brânză, sociologul Jinaru, îmbrăcat mocăneşte şi cu clop pe cap. „S-a uitat mirată la mine, i-am spus cine sunt şi aşa mi-am reîntâlnit fostul coleg de fa-cultate.”

Cenzura l-a lucrat şi în film

De la acesta a aflat Mircea Mureşan povestea lui Ivan Jinaru. «Un excelent subiect de film» ar fi spus regizorul, şi s-a pus pe muncă. S-a temut,  însă, ca nu cumva să nu dea bine la cenzură că un filozof  se întoarce în satul natal să mulgă oile, şi atunci a umblat la scenariu.  L-a trimis pe protagonist, un intelectual de succes, în străinătate (actorul George Motoi)  şi l-a adus, în cele din urmă, în þară, bolnav incurabil, la «Dragostea dintâi», unde şi-a reîntâlnit satul natal, dar  şi fosta iubită (Silvia Popovici), cu care a trăit un love story târziu şi pasio-nal.  I-a redat soþiei sale libertatea   (Gina Patriki), femeia s-a întors singură în străinătate,  iar el a rămas să-şi aştepte sfârşitul acasă, acolo unde îi erau rădăcinile.

Dragostea dintâi…

Au trecut anii, iar Ivan Jinaru nu mai conduce oile la păscut, ci o comunitate. S-a însurat, are copii şi este un intelectual de Vaideeni, cu traista plină de amintiri, dar şi de bani.  Neamurile sale sunt cele mai bogate din comună, dar nici el nu se lasă mai prejos. Din când în când, se întoarce la «Dragostea dintâi»: costumul popular de oier, pălăria ciobănească şi fluierul. Dar  prezentul nu-i dă pace. Din traista seculară, cu iz de brânză de Vaideeni,  îi sună, mai tot timpul, telefonul celular.