|marți, octombrie 17, 2017
  • Follow Us!

Cum scăpăm de frică ? 

religie frica

 

 

Frica este un păcat care ne împiedică să moştenim Împărăţia lui Dumnezeu. Ea este aşezată în rând cu păcate precum necredinţa, crima, desfrânarea, vrăjitoria şi minciuna, precum citim: „Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua” (Apocalipsa 21, 8).

La început nu a existat frica, dar, odată cu căderea în păcat a primilor oameni, sufletul omenesc a dobândit şi experienţa fricii, ca stare de teamă. În această lume, deci, frica este o mişcare firească a sufletului nostru. Ea poate fi benefică sau dăunătoare, în funcţie de cauza care îi dă naştere. Astfel, când frica cuprinde sufletul în urma primirii unor gânduri de deznădejde sau de necredinţă, ea este rea şi dăunătoare, însă când ea se naşte din dragostea de Dumnezeu, ca teamă de a nu păcătui, ea este bună şi mântuitoare.

Sfântul Ioan Scărarul spune că „frica laşă şi nebărbătească este odrasla slavei deşarte şi fiica necredinţei”. Şi, iarăşi: „Frica laşă este o simţire copilărească în sufletul îmbătrânit de slavă deşartă. Frica laşă este o slăbire a credinţei, arătată în aşteptarea plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute”. Şi, iarăşi: „Sufletul mândru este robul fricii laşe, pentru că se bizuie pe sine şi se teme de zgomotele lucrurilor şi de umbre. Toţi cei fricoşi sunt iubitori de slavă deşartă. Dar nu toţi cei ce nu se tem sunt şi smeriţi la cuget. Pentru că nici tâlharii şi jefuitorii de morminte nu au frică, precum se ştie”.

Frica de întuneric, de unele zgomote ciudate sau de anumite locuri, precum casele părăsite sau cimitirele, îi chinuie pe mulţi dintre aceia care nu cred în Dumnezeu. Sunt oameni care vin la preot şi-i cer să le citească rugăciuni, pentru a nu se mai speria de întuneric, de noapte, de patul în care dorm etc. Pentru aceştia şi alţii asemenea lor, în „Molitfelnic” este aşezată slujba numită: „Rânduială de rugăciune pentru cei ce se tulbură şi se supară de duhuri necurate”.

Pe lângă rugăciunile preotului, omul însuşi este dator să lucreze asupra vieţii sale, cu rugăciune de toată vremea, având credinţă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Doar rugăciunea preotului nu este îndeajuns pentru a întări un suflet care nu face nimic pentru sine însuşi. Această frică este numită „patimă copilărească” pentru că ea obişnuieşte să-i războiască doar pe cei „prunci cu vârsta în Hristos”. În schimb, la cei cu credinţă tare, ea este vrednică de râs.

Sfântul Ioan Scărarul îi sfătuieşte într-un mod neaşteptat pe cei cuprinşi de frică: „În locurile în care te-ai obişnuit să-ţi fie frică, nu pregeta să te duci pe întuneric. Iar de vei tremura puţin, această patimă copilărească şi de râs va îmbătrâni împreună cu tine. Mergând, întrarmează-te cu rugăciunea. Ajungând acolo, întinde mâinile în sus şi biruieşte pe vrăjmaş cu numele lui Iisus, căci nu este în cer şi pe pământ armă mai tare. Apoi, izbăvit de boală (de frică), preamăreşte pe Cel ce te-a izbăvit, căci, mulţumindu-I, te va acoperi în veci”. Sfântul ne spune că rugăciunea lui Iisus – „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” – este o armă atât de puternică, încât este în stare să alunge orice patimă şi frică.

Deci, trei sunt etapele luptei cu această „patimă copilărească”: rugăciunea preotului, rugăciunea personală şi înfruntarea cu smerenie a cauzei care naşte acest soi de frică. La baza oricărei rugăciuni trebuie aşezată credinţa în Dumnezeu, căci Lui ne rugăm şi de la El aşteptăm ajutorul. Zice acelaşi sfânt: „Nu e cu putinţă ca cel ce se teme cu adevărat de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul”.

În cazurile în care credinţa este slabă şi frica nu dă pace sufletului, lupta nu este pierdută, ci trebuie stăruinţă în rugăciune, căci, „aşa cum nu vei putea umple niciodată stomacul dintr-o dată, tot aşa nu vei putea birui nici frica dintr-o dată”.

Primul semn al vindecării de frică este liniştea sufletului, chiar dacă trupul încă se mai înfioară sau se scutură, precum spune tot Sfântul Ioan Scărarul. „Când, înfricoşându-se trupul, frica aceasta fără motiv nu pătrunde şi în suflet, e aproape izbăvirea de boală”. Cauza acestui soi de frică nu este în afara omului, ci în cele din interior, precum citim: „Nu întunericul şi pustietatea locurilor îi întăresc pe draci împotriva noastra, ci lipsa de rod a sufletului”.

Să zicem, dar, cu Fericitul Augustin: „Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu cu adevărat liber!” Acest cuvânt are în sine izbăvirea de frică şi toată odihna, căci, precum zice Sfântul Ioan Scărarul, „cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său, dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme şi de umbra sa”. Şi, iarăşi: „Cel ce a biruit frica laşă e vădit că şi-a predat viaţa şi sufletul lui Dumnezeu”.

Preot Iancu Dorin Nifon

Leave a Response