|vineri, ianuarie 19, 2018
  • Follow Us!

Vâlceanul Constantin Herţoiu, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial, a împlinit 101 ani 

Constantin Hertoiu
 
Trei ani luptător, comandant baterie de aruncătoare – şase ani prizonier în minele de cărbune din lagărele comuniste Siberiene.
Plutonierul adjutant principal în retragere Constantin Herţoiu, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost sărbătorit sâmbătă, 28 februarie, cu ocazia împlinirii venerabilei vârste de 101 ani, de către reprezentanţi ai Centrului Militar Judeţean Vâlcea şi Garnizoanei Râmnicu Vâlcea, ocazie cu care i-au fost înmânate diplome de onoare din partea Ministrului Apărării Naţionale, Preşedintelui A.N.V.R., Centrului Militar Judeţean Vâlcea şi Garnizoanei Râmnicu Vâlcea. De asemenea, veteranului i-au fost oferite două medalii şi o insignă de veteran de râzboi din partea A.N.V.R. şi produse alimentare din partea Centrului Militar Judeţean Vâlcea. Constantin Herţoiu, din Câineni-Vâlcea, fost prizonier de război, şi-a petrecut aproape şase ani din viaţă în lagărele din Siberia „într-o mină de cărbune”. Constantin Herţoiu s-a născut la 28 februarie 1914 şi locuieşte de când se ştie în satul Câineni, judeţul Vâlcea, are 6 copii – 3 fete şi trei băieţi – toţi la casele lor, este mândru de ei. La cei 101 ani ai săi, „Nea Costică” se simte ca în tinereţe, când a aflat că este căutat de ofiţeri din Armata României acesta a venit într-un suflet de la biserica din comună, de toiagul ce-l ţinea în mâna dreaptă uitase „îl foloseşte doar pentru a se apăra de câini” a spus un vecin. Îşi aminteşte cu durere de atrocităţile celui De-al Doilea Război Mondial şi are ochii umezi când povesteşte de cele suferite atât înainte de război cât şi în timpul razboiului, mai ales de suferinţele din cei aproape şase ani petrecuţi în lagărul Siberian.
Respect pentru sacrificiul făcut!
Câteva frânturi din povestea lui „Nea Costică”:
„Din spusele mamei, familia noastră s-a refugiat în Argeş în timpul ocupaţiei Austro-Ungare, iar eu nu ştiu unde m-am născut, ori în Argeş ori la Câineni. Aveam doi ani în 1916, eram bolnav de tifos şi mă încălzeam lângă o sobă improvizată de mama într-o cameră sărăcăcioasă când, într-o zi, un soldat ungur sau austriac a intrat în cameră şi a aruncat în sobă un tub de metal plin cu pulbere după care am luat foc, şi acum se văd urmele arsurilor. Am fost oblojit cu zeamnă de balegă de măgar, nu erau medicamente pe vremea aceea. În 1936, la aproape 22 de ani, am fost concentrat, eram bâtă la carte, nu ştiam să scriu să citesc, armata m-a învăţat, am fost repartizat la Sebeş Alba, Divizionul 6 Tunuri Munte din Brigada V.M. În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 ora 04.00-04.30, la ordinul Mareşalului Antonescu transmis de comandantul Diviziei, generalul Mociulschi cred că era, prin Comandantul Brigăzii 4 Sebeş, genaralul Ciurea, ,,Vă ordon: Treceţi Prutul!” am pornit la atac fără să ştim că ruşii sunt dincolo, am fost măcelăriţi, eu am scăpat eram mult mai înapoi. În 1943 după încercuirea şi masacrul de la Stalingrad(astăzi Volgograd) am căzut prizonier în mâinile ruşilor şi deportat într-un lagăr din Siberia, timp de aproape 6 ani am lucrat zilnic câte opt ore în mină de cărbune la 2000 metri adâncime, acolo comandam un pluton de artificieri, aveam normă de 700 tone de cărbune la 300 oameni ce se aflau zilnic în subteran. Dimineaţa la ora 07.00, la intrare în şut primeam 100 grame pâine şi o cană cu ceai, după ce ieşeam lihniţi de foame ni se mai dădeau 200 grame de pâine şi o zeamă caldă cu urme de sfeclă furajeră, dovleac sau varză, când prindeam vreo bucată din acestea prin zeamă era o minune, o consideram friptură. Mureau aproape în fiecare zi câte 20÷30 de oameni şi ne bucuram intr-un fel pentru că fiecare dintre noi purta la gât un săculeţ în care păstram pâine uscată, rezervă, iar de la cei decedaţi puteam recupera saculeţul, aşa ne asiguram câteva bucăţi de pâine uscată în plus pentru a supravieţui. Nu mai ştiam nimic de familie, de prieteni, de rude, muncem pe brânci, dacă nu ne făceam norma nu ne dădeau mâncare. Munceam câte opt ore pe zi, în trei schimburi. Aşa am calculat anii care au trecut pentru că nu aveam ceas, calendar, eram pierduţi pe acolo, vai de mama noastră! Nu ne-au dat bani, mereu ne aminteau că nu trebuie să ne gândim că vom primi ceva pentru munca noastră, pentru că noi suntem criminali de război. De voie, de nevoie, am învăţat bine rusa, şi acum ştiu. Dacă nu învăţai să ceri, mureai de foame În 1948 am ajuns în România cu trenul, nu mai ştiu, cred că în primăvară, când am ajuns acasă la Câineni, lumea se uita la mine ca la urs, celor din familie le-am povestit ce am păţit, la multora nu. m-am căsătorit, am şase copii, trei fete şi trei băieţi, toti la carsele lor, astăzi fac parastas pentru soţia mea care împlineşte 11 ani de când s-a dus la cei drepţi…… De vorbit cu Nea Costică n-aş fi terminat nici până astăzi, însă i-am promis că la 102 ani vom sta mai mult de povestit, la care a spus: „Aşa să ne ajute Dumnezeu!”
Text – Maior Florentin DUMAN (www.mapn.ro.)

Leave a Response