Pelerini de aproape și de departe au sosit la Mănăstirea Stânișoara pentru a-i sărbători pe Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie, cei doi ocrotitori ai obștii monahale de la poalele Muntelui Cozia.

Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Varsanufie, în cuvântul de învățătură împărtășit obștii monahale și pelerinilor, a arătat că „îi cinstim pe Sfinții Neofit și Meletie pentru că și-au închinat cu totul viața lui Dumnezeu. Îi cinstim ca pe cei care s-au făcut părtași vieții dumnezeiești, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos este Cel Care trăiește in mine” (Galateni II, 20), dar și pentru a ne însuși modul de viețuire al acestora.
Privind la virtuțile Sfinților Neofit și Meletie, descoperim rugăciunea inimii, îndelungile postiri și privegheri, descoperim că întâlnirea cu Dumnezeu în lumină este o unire sau o întâlnire între credincios şi Dumnezeu în iubire.
Rugăciunea curată se arată a fi dar al lui Dumnezeu, ca lucrare a harului Acestuia în mintea, inima şi simţurile nevoitorului. În mintea curată a rugătorului Se oglindeşte Dumnezeu prin harul Său. Această trăire negrăită a luminii le-a oferit Sfinților Cuvioși Neofit și Meletie adevărata arvună şi pregustare a comuniunii cu Mântuitorul Hristos, iar prin alesele lor virtuți au dobândit harul facerii de minuni, făcându-l lucrător în viețile celor care își deschid inima către Dumnezeu”, a spus Înaltpreasfinția Sa.

La hramul Mănăstirii Stânișoara au participat stareți, starețe, monahi, monahii de la mănăstirile vâlcene și numeroși credincioși.

Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie au sihăstrit în  Muntele Sălbaticul, din preajma Mănăstirii Cozia, iar ucenicii lor au întemeiat Mănăstirea Stânișoara. În munții din preajma Mănăstirii Cozia s-au nevoit mulţi sihaștri iubitori de Dumnezeu, atât înainte de zidirea sfântului locaș de către fericitul întru pomenire domnitor Mircea cel Mare al Ţării Româneşti, cât și după aceea. În preajma anului 1600, săpându-și chilie în stâncile munților, acești doi bineplăcuți ai lui Dumnezeu s-au ostenit peste treizeci de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu. Ostenelile lor erau nenumărate: lacrimi, suspine, metanii, postiri, privegheri şi lupte împotriva duhurilor necurate. Șase zile se nevoiau în chiliile pe care și le săpaseră în munte, iar duminica mergeau la Cuviosul Daniil, duhovnicul de la Turnu, şi primeau Sfânta Împărtăşanie. Viaţa şi nevoinţele Cuvioşilor Neofit și Meletie îi arată a fi preamăriți de Duhul Sfânt și moştenitori ai Împărăţiei cerurilor, ca purtători de daruri duhovniceşti şi rugători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat în ședința de lucru din 24-25 februarie 2016, rânduindu-le zi de pomenire la data de 3 septembrie.