Continuând cuvântul de învățătură, Înaltpreasfinția Sa a evidențiat faptul că „apropierea Mântuitorului de acest orb, pentru că aflăm din Sfânta Evanghelie că inițiativa a aparținut întru-totul Fiului lui Dumnezeu, reprezintă un nou act de manifestare a  dragostei Sale.  Fiul lui Dumnezeu S-a coborât la noi oamenii spre a ne înnoi, pentru a ne schimba duhovnicește, spre a ne transforma din oameni pământești în oameni cerești, înduhovniciți, plini de iubire dumnezeiască. Poate și de aceea nu a fost neobișnuit ca Sfinții Apostoli să întrebe: «Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?» (Ioan IX,2), pentru că după vindecarea slăbănogului, Mântuitorul îi spusese aceluia: «Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău» (V,14).

Cu aceeași nemărginită iubire, Hristos Domnul le descoperă că «nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu». De aceea, iată, nimeni să nu fie nepăsător faţă de lucrarea lui Dumnezeu, «Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină» (I Timotei II,4).

Treptat, Mântuitorul începe să le descopere că trebuie să împlinească lucrările Celui Care L-a trimis și Se arată a fi Lumină a lumii. Le vorbise și mai înainte despre aceasta: «Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii» (Ioan VIII, 12), iar acum, prin vindecarea acestui orb din naștere, Izvorul lumii Își arată dumnezeirea într-un act de tămăduire mai presus de înțelegerea minții omenești. Nu îl vindecă doar prin cuvânt, ci a făcut tină și a uns cu aceasta ochii orbului, pe care l-a trimis la scăldătoarea Siloamului. „Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând”, spune evanghelistul Ioan, arătând de fapt credința, ascultarea și recunoștința față de Mântuitorul Hristos. Iubirea Fiului lui Dumnezeu  se transformase în balsam vindecător pentru cel care fusese orb din naștere.

Minunea nu a fost trăită în același mod de comunitate care sădește dezbinare între locuitori și neîncredere în actul tămăduitor. Pentru că era ziua sâmbetei, fariseii Îl numesc pe Mântuitorul „un om păcătos” și chiar puseseră la cale „că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă” (Ioan IX, 22).

De aceea, părinții celui vindecat, deși trăiau minunea propriilor lor vieți, se feresc să recunoască actul dumnezeiesc al tămăduirii fiului lor, care, a doua oară fiind întrebat despre Cel Care l-a vindecat, mărturisește sfințenia Fiului lui Dumnezeu: «Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii.  Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic» (Ioan IX, 30-33).

Pentru îndrăzneala de a-L propovădui pe Hristos, a fost alungat din sinagogă. Nu rămâne deznădăjduit pentru că, încă o dată, Mântuitorul îl caută și rămâne în dialog cu el: «Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este.  Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui» (Ioan IX, 35-38).

Vedem, așadar, că orbul nu a primit doar vederea trupească ci și-a deschis mintea și sufletul spre a primi lumina lui Dumnezeu, căpătând îndrăzneală de a-L mărturisi pe Dumnezeu și de a-i lumina pe ceilalți. Nu luminează de la el însuși, ci lumina lui Hristos devine strălucitoare în el. Nu omul devine izvor al luminii, ci el doar o face să strălucească pentru ceilalți”, a încheiat Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului.