Har, milă și pace de la Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh,
iar de la noi, părintești binecuvântări!
„Taină minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera,
Scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire,
întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos, Dumnezeu,
pe Care, lăudându-L, Îl mărim!”
(Catavasia a IX-a la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos)
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți fii și fiice duhovnicești,
Mare și de necuprins este minunea ce se arată la acest Slăvit Praznic al Întrupării Fiului lui Dumnezeu: Cuvântul Cel veșnic Se naște din Preacurata Fecioară, din „templul cel însuflețit”, și, întrupându-Se, nu Se desparte de Tatăl, căci, precum strălucirea de foc nu se rupe, așa și din sânurile părintești nu Se desparte Cel Ce S-a născut pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire. Fiul cel Unul Născut a venit „să unească cu Sine pe cei înstrăinaţi de desfătarea Raiului” (1) și Se arată în ieslea Betleemului ca vistierie a darurilor cerești, ca izvor al bucuriei, al păcii și al înnoirii întregii făpturi.
Pogorârea Celui Preaînalt văzându-o îngerii, înalță imne de slavă; păstorii, cu ochi simpli și inimă curată, se pleacă înaintea Pruncului celui fără de început.
Minunată priveliște duhovnicească: „pământul învăţa lauda cerului, iar cei din cer se bucurau de pacea de pe pământ şi de bunăvoirea dintre oameni” (2), după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul. De aceea, și noi, împreună cu cele cerești și cele pământești, într-un gând și într-o simțire, să mărturisim, prin glasul cântării liturgice: „Hristos Se naște, măriți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L!”
Iubiți fii și fiice duhovnicești,
Astăzi taina smereniei Fiului lui Dumnezeu devine temelia înălțării noastre, iar nașterea Sa după trup se face început al renașterii noastre în Duhul. Prin actul unic al Întrupării se descoperă faptul că omul singur nu se putea izbăvi de moarte. De aceea, Făcătorul a toate S-a făcut om, „ca un Milostiv”, asumând întru totul firea noastră, pentru că mântuirea era posibilă numai dacă Hristos asuma în mod real și deplin întreaga fire umană. Modul în care Cel necuprins Se face cu adevărat om rămâne în veci taină negrăită. Cel necuprins a binevoit a Se uni cu firea omenească, nu prin schimbare sau amestecare, ci prin iconomie de nedescris, pentru ca omul cel căzut să fie ridicat la măsura plinătății lui Hristos. Cel neapropiat Se lasă văzut „față către față”, spre a arăta prin Sine plinătatea omenirii restaurate, căci „la plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni IV, 4-5), iar „celor ce au crezut în El le-a dat puterea de a se numi fiii lui Dumnezeu” (Ioan I, 12). Ca atare, pentru Dumnezeu, „noi toți suntem fii și moştenitori ai împărăției Sale, prin Iisus Hristos” (Galateni IV, 7), Care a luat firea omenească, spre a o îndumnezei.
Prin harul firii Sale divine, Hristos Și-a îndum-nezeit firea Sa omenească şi urmăreşte acelaşi lucru atunci când ne împărtăşeşte harul Său. La măsura de-săvârşirii spirituale la care a adus umanitatea Sa vrea să ridice pe cei ce se unesc cu El. Acelaşi har care a transfigurat trupul lui Hristos lucrează, prin urmare, în persoana credinciosului, la hristificarea lui, ceea ce echivalează cu începutul îndumnezeirii după har.
Înțelegem, așadar, că prin unirea Sa cu noi, Mântuitorul Hristos ne conduce către Împărăția cerurilor, spre care Dumnezeu, dintru început, a voit să orienteze viața noastră. Pentru aceasta a și imprimat în adâncul ființei omenești dorul de întoarcere la El, al comuniunii celei desăvârșite în iubirea Preasfintei Treimi.
Astfel, Dumnezeiasca Întrupare revelează adevărul cel mai presus de minte, descoperind, prin taina iubirii nesfârșite a Sfintei Treimi față de neamul omenesc, chemarea la îndumnezeirea cea după har, care constituie desăvârșirea firii omenești în comuniunea și strălucirea slavei dumnezeiești. El era Lumina lumii (Ioan IX, 5) și a venit în lume ca tot cel ce crede în El să nu rămână în întuneric (Ioan XII, 46), ci să se împărtășească de lumina cea veșnică, ce strălucește la Nașterea Sa.
Dreptslăvitori creștini, preacuvioși și preacucernici părinți,
Astăzi, ne încredințează Sfântul Ioan Gură de Aur, „toţi prăznuiesc văzând pe Dumnezeu pe pământ, iar pe om în ceruri, pe Cel de sus jos, din pricina tainei Întrupării, pe cel de jos, sus, din pricina iubirii de oameni” (3), pentru că „întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (I Ioan IV, 9-10).
În acest fel, Dumnezeu Se pogoară pe pământ și omul se înalță la ceruri. „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Matei IV, 16, Isaia IX, 1), pentru că a fost risipit orice gând al deznădejdii în bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei II, 4).
Așteptarea neamurilor s-a sfârșit, ea a venit, însoțită fiind de o mare și negrăită bucurie: Cel făgăduit prin lege și prooroci, pogorându-Se în lume, a deschis omenirii calea întoarcerii la viața cea adevărată, iar lumina cunoașterii lui Dumnezeu a devenit accesibilă neamurilor prin epifania Domnului nostru Iisus Hristos. Astfel, „pe cel care era întors de la Dumnezeu, spune Sfântul Chiril al Alexandriei, și-L supărase din pricina neascultării și a mulțimii de păcate, l-a așezat Hristos iarăși în fața Tatălui așa cum este în Sine și cum era în cel dintâi, schimbând vechea întoarcere” (4).
Înțelepciunea cea mai înainte de veci, Cuvântul cel negrăit și Puterea cea atotlucrătoare, Fiul Tatălui și strălucirea slavei Lui, ascunzându-Și fireasca măreție de puterile cele mai presus de lume și de cele de pe pământ, a binevoit a Se întrupa pentru noi, făcându-Se om fără schimbare. El este Arhiereul cel veșnic, iar prin venirea Lui, făptura cea veche s-a înnoit, chipul cel întunecat s-a luminat și neputința firii omenești s-a îmbrăcat în strălucirea harului. În acest fel, Mântuitorul Hristos a cuprins omenirea în viața Sa (5) și i-a oferit posibilitatea de a se îndumnezei, „căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan III, 16), lucrând cu fiecare persoană în parte, ca viața Lui să fie permanentă în noi (6), așa cum a făgăduit: „am venit ca viață să aibă, și din belșug să aibă” (Ioan X, 10).
Pentru nimic altceva în afara dobândirii vieții veșnice, a mântuirii, a ales Fiul lui Dumnezeu să Se facă om, să Se golească de slavă, să devină sărac, după cuvântul Apostolului Pavel: „căci bogat fiind, El a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogățim cu sărăcia Sa” (II Corinteni VIII, 9). Însă „sărăcia pentru Dumnezeu-Cuvântul, remarca Sfântul Chiril al Alexandriei, constă din însușirile noastre omenești. Bogăția pentru firea omenească este să primească bunătățile Lui” (7). S-a minunat firea omenească de tainele ce au covârșit-o, după ce Dumnezeu „S-a plecat spre smerenia firii noastre” (8) și S-a dăruit oamenilor, împărtășindu-le viața Sa prin Trupul și Sângele Său. Fiul lui Dumnezeu Întrupat a ridicat firea noastră căzută în păcat, a umplut-o de strălucirea și de sfințenia Lui.
Această taină a dăruirii de Sine descoperă plină-tatea iubirii dumnezeiești și înnoirea făpturii, într-o per-manentă îmbogățire în cele dumnezeiești, căci cel ce se unește cu Mântuitorul Hristos devine părtaș vieții celei veșnice, cum spune Sfântul Efrem Sirul: „Tu, Hristoase, Te-ai îmbrăcat în trupul nostru văzut; iar noi ne-am îmbrăcat în puterea Ta nevăzută. Trupul nostru s-a făcut haina Ta, iar Duhul Tău s-a făcut veşmântul nostru” (9). Așadar, fiind înveșmântat de harul dumnezeiesc, omul duhovnicesc ajunge la trăirea vederii şi contemplării lui Dumnezeu, cea mai presus de simţuri şi de minte, încât nu se mărginește la o simplă privire în planul istoric al Nașterii Mântuitorului Hristos, care ar reduce frumusețea acestui praznic la lucruri străine de actul mântuitor al Întrupării Fiului lui Dumnezeu.
De aceea, se cuvine să prăznuim cu evlavie Naşterea Mântuitorului Hristos, cu mintea ridicându‑ne spre Betleemul cel ceresc şi, înălţându-ne cugetul, să vedem taina cea mare: că s‑a deschis Raiul, venind Dumnezeu din curata Fecioară, desăvârşit fiind El în Dumnezeire şi în omenire (10).
Iubiți părinți și dreptslăvitori creştini,
Dumnezeu Se pogoară din ceruri. Întâmpinați-L cu inimile înălțate către cele dumnezeiești!
Nașterea Domnului a deschis Raiul, însă trebuie să deschidă și ochii noștri duhovnicești. Betleemul a devenit poarta prin care întreaga creație a fost chemată să intre în viața veșnică, iar intrarea noastră, împărtășirea din vistieria darurilor cerești, ține de sfințirea vieții, de înnoirea minții (Romani XII, 2), după Chipul Celui născut în Bethleem, pentru ca, după mărturia lui Clement Alexandrinul, să trăim o „sărbătoare toată viața, pentru că suntem convinși că Dumnezeu este lângă noi întotdeauna” (11), pentru a dobândi mântuirea.
Chipul în care Dumnezeu Își arată purtarea de grijă este, după cum arată cântările liturgice din această perioa-dă și colindele românești, unul al dragostei și al bucuriei, al păcii și al îndelungii-răbdări, al bunătății și al facerii de bine, învățându-ne că Îi putem urma Dătătorului a tot binele devenind noi înșine buni și milostivi.
Nu doar buni și milostivi dorește Dumnezeu să fim, ci și recunoscători pentru darurile ce ne sunt împărtășite. Recunoștința poate să se transforme într-o rugăciune continuă, după cum, în Pateric, avva Or și avva Teodor, mulțumind lui Dumnezeu, puneau început bun oricărei lucrări.
Început bun să așezăm fiecare dintre noi la cumpăna dintre anii 2025 și 2026, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, și să aducem în fiecare biserică de parohie sau de mănăstire rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul ce a trecut și să-I cerem binecuvântarea dumnezeiască în toată lucra-rea cea bună și folositoare din Anul Nou în care vom intra.
Anul 2026 a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca An omagial al pastorației familiei creștine și An comemorativ al sfintelor femei din calendar (mironosițe, mucenițe, cuvioase, soții și mame) în Patriarhia Română.
Familia este cununa creației lui Dumnezeu și mediul binecuvântat în care omul începe să înțeleagă taina iubirii părintești a lui Dumnezeu. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur o privea ca pe o „mică biserică”, întrucât în cadrul acesteia este transmisă credința, este cultivată rugăciunea și este învățată iertarea.
Pildă de comuniune și iubire jertfelnică sunt și sfintele femei din calendar (mironosițe, mucenițe, cuvioase, soții și mame), care au devenit modele luminoase de credință statornică și nădejde nezdruncinată în ocrotirea lui Dumnezeu.
În cununa acestora au fost așezate unele sfinte, care în viața duhovnicească a Arhiepiscopiei Râmnicului au fost mlădițe roditoare ale Bisericii și purtătoare de Dumnezeu. Astfel, amintim pe: Sfânta Cuvioasă Matrona de la Hurezi, Sfânta Cuvioasă Filofteia de la Pasărea, mama Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Platonida (fostă Despina Milița, soția Sfântului Neagoe Basarab, alături de care a ctitorit Mănăstirea Ostrov) și Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu, soția Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu și mama fiilor lor martiri. Aceste sfinte au privit Biserica drept o comunitate a îndumnezeirii, în smerenie și ascultare, în împlinirea poruncilor şi așezarea faptelor de milostenie ca ofrandă înaintea lui Dumnezeu.
Așezându-vă în inimi aceste părintești cuvinte, dorim ca sărbătoarea Naşterii Domnului, a Noului An și a Botezului Domnului să vă aducă multă pace, sănătate, bucurie şi întărire, spre împlinirea a toată fapta cea bună întru iubire desăvârșită, să rămâneți tari și statornici în dreapta credință, spre dobândirea Împărăției lui Dumnezeu!
La mulţi ani întru mântuire!
Un An Nou binecuvântat!
Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor şi către Hristos Domnul, Cel Născut în ieslea Betleemului, rugător,
† VARSANUFIE
Arhiepiscopul Râmnicului
________________________________
1. Cântarea a 8-a a Canonului Înainteprăznuirii din ziua de 20 decembrie, Minei, p. 286.
2. Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Cuvânt şi preamărire, slavă şi laudă a Preasfintei Împărătese, Preacuratei şi Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară Maria, precum şi însemnare cu privire la viaţa sa neprihănită şi fericită de la naştere până la moarte,” în Epifanie Monahul, Simeon Metafrastul, Maxim Mărturisitorul, Despre naşterea, viaţa şi adormirea Maicii Domnului – Trei vieţi bizantine, traducere Diac. Ioan I. Ică Jr., Deisis, Sibiu, 2007, p. 110.
3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântare la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 14, Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Basilica, Bucureşti, 2015, p. 49.
4. Sfântul Chiril al Alexandriei, De adoratione et cultu …, PG 68, 620C-621A, în PSB 38, p. 337.
5. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comenatriu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad., introd., note de Sfântul Dumitru Stăniloae, col. PSB 41, București, 2000, pp. 400-401.
6. Sfântul Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 11.
7. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la Evanghelia de la Luca, XI, trad. diac. Gheorghe Băbuț, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1998, p. 138.
8. Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt Catehetic, 32.
9. Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, prezentare, introducere şi traducere Diac. Ioan I. Ică Jr., Deisis, Sibiu, 2010, p. 113.
10. Stihiră din Vecernia Înainte-prăznuirii Naşterii Domnului, din 20 decembrie.
11. Clement Alexandrinul, Stromate, VII, 35, 6, trad. pr. Dumitru Fecioru, în PSB 5, București, 1982, p. 498.
