Ordinea publică nu se mai face cu fluierul, ci cu agenda. Nu cu bastonul, ci cu pixul roz. Nu cu decizia inspectorului-șef, ci cu oftatul strategic din anticamera instituției. Pentru că, între timp, Poliția n-a mai fost condusă de polițiști. A fost preluată ostil de secretare.
Inspectorul-șef? Un personaj decorativ, bun de pus pe afișe și de scos la poză. Deciziile reale se iau însă la biroul cu ficus, cafea la capsule și parfum persistent de vanilie. Acolo unde se hotărăște cine urcă, cine coboară și cine rămâne „în analiză”. Nu după competență, nu după dosare rezolvate, ci după criterii mult mai subtile: cine a supărat, cine a ignorat, cine n-a pupat agenda.
În această Poliție modernă, ierarhia se face pe bază de simpatie. Avansările se dau în șoaptă, retrogradările prin ridicat din sprânceană, iar carierele se frâng cu un „las’ că vedem noi”. Nicio comisie, nicio evaluare, doar un zâmbet rece și o ușă care nu se mai deschide.
Iar când cineva îndrăznește să strice feng shui-ul instituțional — Doamne ferește, un ziarist! — se declanșează operațiunea „La război!”. Nu cu argumente, nu cu fapte, ci cu plângeri, procese și dramatism de telenovelă. Pitipoancele cu grade imaginare își pun armura juridică și pornesc ofensiva: „Cum îndrăznește presa să ne tulbure liniștea?”
Inspectorul-șef e chemat de urgență. Nu să conducă, ci să semneze. Nu să decidă, ci să execute. I se explică doct că „nu se poate altfel”, că „trebuie să mergem în instanță”, că „așa e corect”. Și inspectorul merge. Că n-are încotro. Că agenda e mai grea decât funcția.
Între timp, ziariștii plâng. Nu de emoție, ci de realitate. Rămân fără „cai la căruță”, pentru că fiecare proces e un cui în roată. Nu pentru că ar fi greșit, ci pentru că au scris. Pentru că au întrebat. Pentru că au deranjat ordinea parfumată din anticameră.
Așa se face presă: cu frâna trasă, cu avocații în standby și cu ochii pe ușa Poliției, nu pentru informații, ci pentru somații. Libertatea de exprimare e tolerată doar dacă e politicoasă, discretă și complet inutilă.
Și uite-așa, Poliția nu mai e o instituție de forță, ci un birou de relații personale. Nu mai contează legea, ci cine cu cine bea cafeaua. Nu mai contează statutul, ci cine pe cine supără. Uniforma a devenit accesoriu, iar autoritatea — un moft.
Într-o zi, poate, cineva va observa absurdul: că o instituție înarmată a ajuns să fie condusă de agenda cu programări. Că deciziile nu se iau în ședințe, ci la pauza de țigară. Că presa nu mai e câinele de pază al democrației, ci ținta preferată a orgoliilor de birou.
Până atunci, însă, să fim serioși: nu mai avem Poliție, avem secretariat extins cu girofar. Iar cine claxonează adevărul pe drum… riscă amendă. Sau proces. Sau, cel mai grav, să fie trecut pe lista neagră din agendă.
Și de acolo, nu te mai scoate nimeni. Nici măcar legea.
Jean Constantin
P.S. - Orice asemănare cu situații adevărate este pur întâmplătoare
Web Design by DowMedia
