Controlul nu începe cu dosarul, ci cu suspiciunea

Contrar așteptărilor, inspectorii ANAF nu vin prima dată să ceară dosarul prețurilor de transfer.
Mai întâi se uită la cifre.

Marje neobișnuit de mici.
Pierderi repetate.
Cheltuieli mari cu firme afiliate.
Profituri care „dispar” an de an.

Abia apoi apare controlul. Iar când apare, întrebările sunt mult mai directe decât își imaginează majoritatea antreprenorilor.

Întrebarea nr. 1: „De ce există această tranzacție?”

Pare banal, dar este esențială.

ANAF vrea să știe:

• de ce firma ta are nevoie de acel serviciu intragrup;
• dacă activitatea respectivă nu putea fi făcută intern;
• ce problemă concretă rezolvă tranzacția.

Dacă răspunsul este vag — „așa e politica de grup”, „așa facem peste tot” — inspectorul notează deja un prim semn de întrebare.

Statul nu taxează intențiile, ci realitatea economică.

Întrebarea nr. 2: „Ce ai primit efectiv pentru banii plătiți?”

Aici se rupe filmul pentru multe companii.

Facturi există. Contracte există.
Dar livrabilele sunt neclare.

ANAF întreabă:

• rapoarte concrete;
• rezultate măsurabile;
• dovezi că serviciile au fost prestate efectiv;
• impactul asupra activității firmei din România.

Un PDF generic sau o prezentare reciclată nu conving.
Dacă nu poți arăta ce valoare reală ai primit, cheltuiala devine discutabilă.

Întrebarea nr. 3: „Cum s-a stabilit prețul?”

Aceasta este miezul controlului.

Inspectorii vor să vadă:

• metoda de prețuri de transfer aleasă;
• de ce este cea mai potrivită;
• ce date de piață ai folosit;
• dacă marja este comparabilă cu firme independente.

Dacă nu există o analiză coerentă, ANAF nu ezită să refacă prețul „după propria metodologie”.
Iar ajustările sunt rareori în favoarea contribuabilului.

Întrebarea nr. 4: „Cine își asumă riscurile și cine ia profitul?”

Este o întrebare mai subtilă, dar extrem de importantă.

Dacă firma din România:

• are angajați,
• active,
• clienți,
• risc operațional,

dar profitul este minim, iar câștigul merge în altă parte, ANAF va considera că distribuția profitului nu reflectă realitatea economică.

Pe scurt: cine muncește trebuie să câștige.
Dacă nu, explicațiile trebuie să fie foarte solide.

Întrebarea nr. 5: „Unde este dosarul și cât de bine explică toate acestea?”

În acest moment apare, oficial, dosarul prețurilor de transfer.
Nu ca scop în sine, ci ca instrument de apărare.

Un dosar slab:

• adună informații fără logică;
• folosește texte standard;
• nu răspunde exact la întrebările de mai sus.

Un dosar bun anticipează controlul și răspunde înainte ca întrebările să fie puse.

De aceea, multe companii aleg să trateze documentația nu ca pe o obligație anuală, ci ca pe un serviciu specializat, care combină analiza fiscală cu realitatea economică a businessului.

Concluzie

Un control de prețuri de transfer nu este un examen teoretic.
Este o verificare de bun-simț economic.

ANAF nu caută formule sofisticate, ci răspunsuri clare:
de ce, ce, cum și la ce preț.

Dacă poți explica aceste lucruri coerent, controlul devine gestionabil.
Dacă nu, ajustarea fiscală nu este o posibilitate — este o consecință.