Ultimii ani au adus în spațiul public tot mai multe acuzații despre un proces de “pakistanizare” a României. Recenta punere sub urmărire penală a fostului adjunct al SRI, Florian Coldea, pentru trafic de influență sau conținutul proiectelor de lege referitoare la serviciile de informații publicate acum doi ani nu au făcut decât să le întrețină. Cu toate acestea, legislativ, nu au intervenit schimbări fundamentale în acest sens. Până la apariția noilor reguli cu privire la examinarea investițiilor (străine) directe.
Inofensive în aparență, acestea obligă, orice investitor, inclusiv un cetățean român, să ofere informații detaliate autorităților și să obțină aprobarea acestora pentru investiții de peste 2 milioane de euro. Proprietarul unei brutării care dorește extinderea unei linii de producție? Fermierul care dorește să-și extindă ferma? Transportatorul care-și extinde flota de mașini? Dezvoltatorul unui cartier rezidențial? Finanțatorul unui start-up? Cu toții sunt supuși, mai nou, controlului Comisiei pentru examinarea investiților străine directe (Comisia), ce are ca invitați permanenți reprezentanți ai SIE și ai SRI.
Cum am ajuns aici? În 2020, intră în vigoare, la nivel european, primele reguli extinse cu privire la examinarea investițiilor efectuate în Uniune de către investitori din afara acesteia[1]. Vizați sunt, desigur, investitorii ruși, dar mai ales chinezi, în contextul răcirii relațiilor cu Rusia și China. România creează cadrul național pentru implementarea acestor reguli în 2022[2]. Se înființează, astfel, Comisia, cu scopul de a verifica investițiile cetățenilor non-UE în România. Printr-o tehnică legislativă defectuoasă, investițiile cetățenilor UE rămân neacoperite însă, deși CSAT-ul avea competențe în acest sens anterior (mult mai restrânse)[3]. Apoi, în urma unor modificări, ultima din luna iulie a acestui an, se ajunge ca regulile să fie, în final, extinse și investițiilor cetățenilor europeni. Românii, cetățeni europeni fiind, ajung să fie și ei acoperiți de aceste reguli[4].
Surprinde, cu siguranță, că o ingerință atât de importantă a aparatului de securitate al statului în zona economică nu a făcut obiectul niciunei dezbateri serioase în spațiul public. Caracterul gradual al modificărilor explică parțial această lipsă. De exemplu, impactul asupra investițiilor cetățenilor UE, adică și al celor români, a devenit cu adevărat serios abia luna trecută. Aceștia riscă o amendă de 10% din cifra de afaceri totală mondială din anul financiar anterior sancționării în cazul unei investiții fără a fi obținut, în prealabil, aprobarea Comisiei[5].
O cauză și mai importantă este însă interpretarea dată de autorități textelor de lege. La prima vedere, examinarea vizează doar acele investiții de peste 2 milioane de EUR care ar putea aduce atingere securității naționale/europene, în anumite domenii menționate într-o hotărâre a CSAT din 2012[6]. Vorbim, în principiu, de domeniile identificate prin strategiile de securitate națională – securitatea cetățeanului și colectivităților, securitatea transporturilor, securitatea industrială, protecția agriculturii și mediului înconjurător, securitatea sistemelor informatice și a celor de comunicații etc. Ce înseamnă, în concret, securitatea cetățeanului și colectivităților sau protecția agriculturii?
În lipsa unor definiții clare, a unor instrucțiuni/Q&As de tipul celor întâlnite la nivel european, în acest moment, ce consideră Comisia. Iar Comisia, stimulată și de taxa de notificare (10.000 EUR)[7], are, cum era de așteptat, o abordare extensivă. O nouă fermă? Poate afecta protecția agriculturii. Un cartier rezidențial de câteva case? Poate afecta siguranța colectivităților. O nouă flotă de mașini? Poate afecta siguranța transporturilor. Welcome to Kafkaland!
România a avut, astfel cum menționam, un regim anterior pentru examinarea investițiilor din perspectiva securității naționale. Spre deosebire de noile reguli, circumstanțierea mult mai clară a investițiilor notificabile, inexistența unui prag pentru suma investită și practica Consiliului Concurenței și CSAT-ului au condus, în general, la notificarea și analizarea investițiilor care chiar puteau să ridice un semn de întrebare din această perspectivă. Mai exact, față de noua reglementare care include o definiție extrem de largă a investiției[8], vechea reglementare se aplica doar în cazul concentrărilor economice. Pe scurt, achizițiilor unor întreprinderi, indiferent de forma în care erau structurate. De aceea, situația aberantă în care trebuie notificată chiar și extinderea unei linii de producție, prin utilizarea profitului reportat, de exemplu, nu exista. Mai mult, faptul că nu exista un prag pentru suma investită, coroborat cu referirea la concentrarea economică, lăsa să se înțeleagă că intenția este de a cuprinde doar acele investiții care pot avea cu adevărat un impact asupra securității naționale (e.g., achiziția unuia dintre distribuitorii de electricitate etc).
Ce s-a întamplat, de fapt? O încercare premeditată a serviciilor de informații de a obține, într-un mod facil, ascuns, o influență nepermisă asupra mediul economic?[9] Regulatory creep din partea Comisiei? Nu am un răspuns. Cert este că, într-o democrație, o asemenea încălcare a dreptului de proprietate trebuie sancționată ferm, de îndată. Și nu, nu ar trebui să așteptăm manifestarea abuzului prin respingerea unor cereri de aprobare. Simpla existență a unor asemenea interpretări reprezintă deja un abuz.
Note:
[1] Este vorba despre Regulamentul UE 2019/452 (Regulamentul) care stabilește un cadru de cooperare între statele membre și Comisia Europeană în legătură cu investițiile străine directe, ce sunt definite drept “investiții de orice natură efectuate de un investitor străin cu scopul de a stabili sau de a menține legături durabile și directe între investitorul străin și antreprenorul sau întreprinderea cărora le sunt destinate aceste fonduri pentru desfășurarea unei activități economice într-un stat membru, inclusiv investițiile care permit o participare efectivă la administrarea sau la controlul unei întreprinderi care desfășoară o activitate economic”. Investitorul străin este definit ca “o persoană fizică dintr-o țară terță sau o întreprindere dintr-o țară terță care intenționează să realizeze sau a realizat o investiție străină directă.”
[2] Este vorba despre Ordonanța de Urgență nr. 46/2022 (Ordonanța).
[3] Ordonanța preia în forma inițială doar noțiunea de investitor străin din Regulament și modifică articolul 47 alin. (9) – (12) din Legea Concurenței nr. 21/1996, ce conferea CSAT-ului competența de a analiza operațiunile de concentrare economică din perspectiva securității naționale (indiferent de naționalitatea persoanelor implicate în acea concentrare). Astfel, se ajunge în situația în care nu mai există o procedură clară pentru analiza investițiilor efectuate de cetățeni UE, inclusiv români, din perspectiva securității naționale.
[4] Investitorul din Uniunea Europeană este definit în articolul 2 lit. (h) din Ordonanță drept “(i) persoana fizică, care este cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, care a realizat sau intenţionează să realizeze o investiţie în România; (ii) persoana juridică, al cărei sediu social se află într-un stat membru al Uniunii Europene, care a realizat sau intenţionează să realizeze o investiţie în România; (iii) persoană juridică, al cărei sediu social se află într-un stat membru al Uniunii Europene, care a realizat sau intenţionează să realizeze o investiţie în România, în care este exercitat în mod direct sau indirect controlul de către: o persoană fizică ce este cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, o persoană juridică al cărei sediu social se află într-un stat membru al Uniunii Europene sau o altă entitate juridică, fără personalitate juridică, organizată în temeiul legilor unui stat care este membru al Uniunii Europene; (iv) administratorul fiduciar al unei entităţi fără personalitate juridică ce a realizat sau intenţionează să realizeze o investiţie în România sau o persoană aflată într-o poziţie similară, dacă aceasta este cetăţean al Uniunii Europene, în cazul unei persoane fizice, sau dacă aceasta are sediul social într-un stat membru al Uniunii Europene, în cazul unei persoane juridice, sau dacă această entitate a fost constituită în temeiul legilor unui stat care este stat membru al Uniunii Europene.” Având în vedere că textul nu distinge între România și alte state membre, referindu-se la cetățeni ai unui stat membru UE, respectiv persoane juridice cu sediul într-un stat membru UE, interpretarea literală duce la concluzia că și cetățenii români, respectiv persoanele juridice cu sediul în România, sunt supuși obligațiilor din Ordonanță.
[5] Potrivit articolului 12 (1) din Ordonanță, se sancționează cu o amendă ce nu poate depăşi 10% din cifra de afaceri totală mondială din anul financiar anterior sancţionării, punerea în aplicare a unei investiţii străine directe, investiţii noi sau, după caz, investiţii din Uniunea Europeană fără ca aceasta să fie autorizată potrivit Ordonanței, fie din neglijență, fie cu intenție.
[6] Potrivit articolului 3 (1) din Ordonanță, “sunt supuse examinării şi avizării CEISD investiţiile străine directe definite la art. 2 lit. b), investiţiile din Uniunea Europeană definite la art. 2 lit. b1) şi investiţiile noi definite la art. 2 lit. c) care: (i) au ca obiect domeniile de activitate prevăzute la art. 2 din Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 73/2012 referitoare la aplicarea art. 46 alin. (9) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la criteriile prevăzute la art. 4 din Regulament; şi (ii) a căror valoare depăşeşte pragul de 2.000.000 de euro, calculat la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României valabil pentru ultima zi a exerciţiului financiar din anul anterior realizării operaţiunii. ”
[7] Pentru a preveni notificarea oricăror investiții care depășesc pragul de 2 milioane de euro s-a introdus, pe parcursul sinuosului proces legislativ, această taxă de notificare. Evident, în condițiile unei amenzi de 10% din cifra de afaceri, o asemenea taxă nu putea să aibă acest efect disuasiv. Soluția era publicarea unor instrucțiuni care să dea claritate mediului de afaceri dacă aceasta era, într-adevăr, intenția.
[8] Problematică este mai ales definiția investiției noi, definită drept o “investiţie în active corporale şi necorporale, legate de demararea activităţii unei întreprinderi noi, extinderea capacităţii unei întreprinderi existente, diversificarea producţiei unei întreprinderi prin produse care nu au fost fabricate anterior sau o schimbare fundamentală a procesului general de producţie al unei întreprinderi existente. Înfiinţarea unei noi întreprinderi reprezintă crearea unui nou amplasament pentru desfăşurarea activităţii pentru care se solicită finanţarea, independent din punct de vedere tehnologic de alte unităţi existente. Extinderea capacităţii unei întreprinderi existente reprezintă mărirea capacităţii de producţie în amplasamentul existent datorată existenţei unei cereri neonorate. Diversificarea producţiei unei întreprinderi existente reprezintă obţinerea de produse sau servicii care nu erau realizate anterior în unitatea respectivă.” Astfel, chiar dacă a fost notificată și analizată operațiunea de schimbare a controlului asupra unei asemenea întreprinderi, simpla extindere a capacității de producție sau diversificarea producției, ulterior notificării inițiale, trebuie notificate și analizate, din nou, în condițiile în care investiția depășește pragul de 2 milioane de euro. De asemenea, ținând cont că textul nu face nicio distincție în funcție de sursa de finanțare, rezultă că pot fi acoperite chiar și investițiile din profitul reportat.
[9] Pe lângă invitații permanenți pe care SRI și SIE îi au în cadrul Comisiei potrivit articolului 7 (6) din Ordonanță, acestea au și atribuția de a trimite avize la solicitarea Comisiei și de a fi parte din grupul de lucru format în cadrul Comisiei (alin. (7) și (8) ale aceluiași articol din Ordonanță). Având în vedere că notificările trebuie să includă informații detaliate cu privire la beneficiarul real, sursa fondurilor, intențiile pe care le are investitorul în legătură cu investiția notificată și că serviciile au un acces facil la aceste informații, riscul unei influențe nepermise este evident.
Vlad Druță (contributors.ro)
