Voineasa, o stațiune care a ajuns în paragină!

Stațiunea Voineasa, unde mi-am petrecut un concediu în 1991, a ajuns nefuncțională. Toate unitățile de cazare au lacăt la uși, vegetația a invadat totul, timpul a încremenit. Aici s-ar putea turna cu succes un film cu scenariu apocaliptic, decorul nu necesită nicio modificare, totul este pregătit. La drept vorbind, nici în 1991 lucrurile nu stăteau prea bine. Singurul hotel care oferea condiții bune și oarecum moderne în acele timpuri era „Lotru". Restul hotelurilor erau foste locuințe ale muncitorilor care lucraseră la barajul de la Vidra în anii 70, transformate în unități de cazare. Îmi amintesc că am fost cazat la ,,Brădișor" și totul a fost sub așteptări, mobilierul era vechi, nu se investise probabil nimic chiar de la inaugurare. Serveam masa la restaurantul unde mâncau aproape toți turiștii, mâncarea era proastă și insuficientă. Coboram zilnic în sat pentru a căuta cele „de-ale gurii" și completa meniul sărac de la restaurant. Cu toate acestea, stațiunea era plină, forfota cuprindea mai ales platoul din fața hotelului amintit - „Lotru"- și complexul alimentar cu restaurant și cofetărie. Revenind la zilele noastre, după mai bine de trei decenii, am rămas stupefiat când am ajuns în așa-zisa stațiune. Ne întâmpina harta stațiunii, ruginită și uitată de vremuri.

Complexul alimentar avea pe alocuri placaje în loc de geamuri, lacăte la ușile pe unde se perindau odată mii de turiști.

Hotelul „Lotru", fosta perlă a stațiunii, era încremenit în timp. M-am uitat pe geamul de la intrare și am văzut zona fostei recepții, cu canapelele, scaunele de altădată. Perdelele erau încă la geamuri.

Urcând spre șoseaua sinuoasă, m-au năpădit amintirile, am revăzut hotelul în care am stat în tinerețe, parcul pentru copii, vilele cu un etaj.

A fost ca o călătorie înapoi în timp, pe un tărâm abandonat și nelocuit. Liniștea era perturbată doar de lătratul unor câini, singurii stăpâni ai locului. Parcul era invadat de buruieni, hotelurile aveau obloanele trase la parter, curtea interioară cu bănci unde se așezau la socializare turiștii era plină de crengi căzute, vegetație, asfaltul de pe alei aproape că dispăruse.

Tocmai pentru că știm cu toții motivul pentru care au ajuns în așa hal aceste stațiuni făcute cadou sindicatelor și în același timp pentru că suntem conștienți că nu va răspunde nimeni vreodată pentru jaf, nesimțire și ticăloșie, am avut un sentiment de rușine, amestecat cu revoltă că acceptăm să se întâmple așa un dezastru. Și că pe undeva suntem părtași, fiindcă nu reacționăm. Cred că numai la noi o zonă cu un asemenea potențial, în loc să fie valorificată, este lăsată de izbeliște. Am încercat să ajung și la Vidra, o altă stațiune care a murit înainte să se nască, dar drumul impracticabil, neasfaltat, plin de gropi cu apă, m-a determinat să renunț.

Bogdan Radu Brînzan (www.republica.ro)