Invocând cuvintele Fericitului Augustin de Hippona ,,ne-ai făcut pentru Tine, Doamne și nefericit este sufletul nostru până ce nu se va odihni întru Tine”, îmi doresc să reaminteasc misiunea primă și totodată țelul omului în această lume: mântuirea. Foarte interesant este modul în care oamenii lumii medievale și ale celorlalte ere ale istoriei Îl percepeau pe Dumnezeu: aproape de ei și de lumea în care trăiuau; consensul lumii de astăzi transformând ideea existenței divine într-un concept deist (Dumnezeu este departe de lume) pentru unii sau ateist pentru alții. Ne întrebăm unde este Dumnezeu? De ce nu-L vedem? De ce nu ni se arată? Este acolo unde trebuie, unde poate fi simțit, unde poate lucra și trasforma omul și capacitățile omului: inima. Inima este altarul unde Hristos, ca Mare Preot jertfește gândurile noastre bune și I le prezintă Tatălui. Trebuie să depunem efort pentru a-L simți și a-L cunoaște, iar Sf. Chiril al Ierusalimului evidențiază calea prin care intrăm în casa Tatălui: ,,La Tatăl se intră doar în stare de jertfă!” Deci, dragii mei, jertfa omului îl conduce pe acesta spre Dumnezeu, Cel care peste puțin timp va fii Jertfa Supremă, care se va da spre moarte de bunăvoie pentru viața și mântuirea omului. Ce este jertfa? Are Dumnezeu nevoie de ea? Omul, coroana creației, operă complexă zidită de Creator după chipul Său și chemat la asemănarea cu Dumnezeu, din nefericire a întinat acest chip divin (când spunem că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu ne referim la facultățiile acestuia: minte, suflet, cuvânt; deci omul este creat după chipul Sf. Treimi: Mintea supremă – Tatăl, Cuvântul – Fiul-Iisus Hristos, sufletul-Duhul sfânt), iar întinarea chipului a declanșat procesul degradării umane: moartea. Moartea apare în creație (lume) ca o acțiune secundară, ea nu a fost și nu este creată de Dumnezeu (El este doar Izvorul Vieții, și nu al morții); neascultarea lui Adam a adus apariția morții (caută amănunți Epistola către Romani, capitolul 5). Dumnezeu l-a gândit pe Adam ca o minte umană universală, prin care să fie conduse toate celelalte, iar dacă mintea s-a aplecat spre neascultare toată creația a avut de suferit. Așa se face că neascultarea lui Adam, adică nepostirea lui, deorece Dumnezeu l-a chemat să postească prin porunca „Să nu mănânci”, a determinat crearea universului antropocentric de către Adam:doar el și regulile lui. Adam avea să genereze atragerea acțiunii secundare „că în ziua în care vei mânca, vei muri”, moartea. Ce îi lipsea lui Adam? Oare, ce nu avea? De ce ducea lipsă, el care era prezent în Eden și în fața lui Dumnezeu? Nepăzirea Postului instituit de Dumnezeu în Rai avea să genereze existența morții; sfinții părinți, de pildă Sf. Maxim Mărturisitorul, afirmă că Adam s-a făcut asemenea smochinului (fructul nu era măr, majoritatea exegeților biblici-patristici optează pentru smochin). Ce se întâmplă cu un fruct care cade din pom? Se strică deorece întrerupe legătura cu seva, astfel omul întrerupe legătura cu Dumnezeu și moare.! O, ce minune, ce s-a întâmplat cu noi, cum ne-am dat stricăciunii, cum ne-am înjugat cu moartea? (text preluat din slujba înmormântării), Adam a ales vicleana sfătuire, precum și noi alegem la fel astăzi: el alege plăcerea gustului, precum și noi plăcerea cărnii și a altor plăceri, dar nu alegem bucuria întâlnirii cu Domnul. Unde este jertfa omului? De ce crede că Dumnezeu nu-l aude ? Dragii mei, izgonirea lui Adam din rai, a reprezentat momentul forte în ceea ce privește apariția dorului; dorul este generat de lipsa fericirii veșnice, fericire care vine din Izvorul acesteia: Dumnezeu. Perioada în care ne aflăm se numește Perioada Triodului (în cadrul slujbelor bisericești este întrebuințată o carte numită Triod, timp de 10 săptămâni), perioadă care ne pregătește pentru marea sărbătoare a Paștelui. De asemenea, această perioadă cuprinde 10 duminici: 4 duminici pregătitoare pentru Postul cel Mare și 6 duminici ale Postului. Cele 4 duminici pregătitoare Postului, sunt: Duminica Vameșului și a fariseului, unde Hristos ne îndeamnă să renunțăm la mândria fariselui (păcat capital, din cauza căruia Lucifer a căzut, devenind Satana) și ne cheamă să medităm la implorarea milei lui Dumnezeu prin rugăciunea vameșului: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Duminica Fiului Risipitor cuprinde întreaga lecție despre iubirea Tatălui ceresc, Cel care mereu așteaptă întoarcerea noastră acasă: Raiul. În duminica aceasta ar trebui să facem un examen de conștiință, să ne întrebăm unde suntem în raport cu Dumnezeu și să începem să alergăm spre El, că atât de Iertător și Iubitor este încât ne reface fii aleși, ne înfiază din nou. Timpul este intervalul dintre dăruirea iubirii lui Dumnezeu, omului; și răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu, deci El neașteaptă cu brațele deschise. Mergi spre El, tu, omule? Duminica Înfricoșătoarei Judecății ne pune în față lecția iubirii și a faptei milostive, nicidecum spaima și frica. Hristos ne arată care este regula judecății Lui: faptele bune și iubirea aproapelui; dacă dăm celor care nu au, de fapt Îi dăruim Lui. Ultima duminică pregătitoare poartă numele de Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, iar odată cu el suntem izgoniți și noi, prin nepostirea noastră continuă: miercurea și vinerea nu postim, păcate săvârșim, ucidem (avortul, e la ordinea zilei, persoana umană fiind singura ființă care ucide pruncii, ursoaica îi apără, lupoaica asemenea celei dintâi etc), blestemăm și luăm numele lui Dumnezeu în deșert (înjurăm de numele Lui continuu). Odată cu această Duminică suntem dați afară din Rai împreună cu Adam. Chemarea la ,,a posti” este rechemarea pe care Dumnezeu ne-o face nouă, adresează omului contemporan chemarea spre casa de unde a plecat Adam odinioară; iar duminicile postului, repun în centru vieții omului, principale învățături necesare pentru înțelegerea Postului și a drumului spre casa cerească.
Prima Duminică a Postului Mare numită Duminica Ortodoxiei evidențiază triumful pe care credincioșii, iubitori de icoane, l-au avut și anume: biruința Sf. Icoane în fața celor care le distrugeau (iconoclaștii). Misterul acestei duminici este mult mai profund. După o săptămână de post vedem că Dumnezeu ne cheamă la curățirea chipului dumnezeiesc din noi, fiecare este chemat să fie icoană: frumos, curat pentru a-L atrage pe Dumnezeu în viața lui. A doua duminică a Postului ne prezintă riscurile la care suntem expuși dacă nu regretăm păcatele noastre: paralizia duhovnicească manifestată prin boli ale psihicului: depresia etc. Precum slăbănogul a fost vindecat de Hristos și a fost ridicat de pe patul bolii, la fel și noi suntem chemați să ne ridicăm din patul plăcerilor, care ne îndepărtează de Tatăl nostru. Apoi, în a treia duminică a postului suntem chemați să ne luăm crucea (suferința/greutatea proprie) și să urcăm alături de Hristos acest munte al vieții, fiind conștienți că fără El nu vom reuși ,,Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie”(Marcu 8, 34). Urmarea lui Hristos cu crucea în spate se prelungește și în a patra duminică a postului, când Biserica invocă personalitatea Sf. Ioan Scărarul, care ne spune că până la Ușa Raiului sunt 40 de trepte: iubirea, milostenia, iertarea etc. Urcarea spre Rai fără Hristos aduce riscul căderii, în acest sens evocăm un exemplu: un călugăr pe nume Antonie, urca spre Rai, iar diavolul îl forța să se mândrească: Antonie, fii mândru, m-ai învins, iar Antonie doar când a fost în brațele lui Hristos i-a răspuns Abia acum te-am învins. Deci învingerea lui satan se face prin postire multă și rugăciune, prin refuzul plăcerilor vieții, prin dezlipirea de mândrie, iar în această privință figura monahală de pustnică a Sf. Maria Egipteanca ne arată că omul se poate schimba. Această femeie desfrânată și-a plâns păcatele ei în pustie timp de 47 de ani, hrănindu-se doar cu două pâini („Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu totul cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4, 4) și ierburi, arătându-ne nouă că atunci când vrei să dobândești iertarea Tatălui, dacă te străduișeti, vei primi iertarea, vei primi cununa. A șasea duminică a Postului este duminica Floriilor, când Biserica ne cheamă să fim asemenea florilor, asemenea smereniei și verdeței salciei: parfumul floriilor fiind parfumul faptelor noastre îndreptate și smerenia determinând înălțarea omului, care devine veșnic (verdele este culoarea tinereții veșnice). Când devine omul veșnic? În momentul Învierii!
Ce înseamnă Paștile? Pentru mulți nu are temei, pentru alții este minciună, iar pentru alții Viața. Dragii mei, chinurile și suferințele din Săptămâna Pătimirilor ar trebui să ne trezească un semn de întrebare: pentru cine a murit Hristos? Pentru noi, cei care suntem vinovați pentru moartea Sa, noi și păcatele noastre L-am răstignit, dar El tot ne-a iubit; nu ne-a părăsit, dar noi, da! După atâtea chinuri și suferințe: întemnițare, scuipări, loviri peste obraz, pumni, jigniri, coroană de spini, biciuire (peste 300 de lovituri de bici), cruce, piroane, suliță, moarte, în cele din urmă ne arată și Învierea. Paștile, analizat din punct de vedere etimologic, vine din limba ebraică de la termenul Pesach care definește termenul de trecere și amintea de trecerea prin Marea Roșie a poporului israelit sub conducerea lui Moise, din Egipt în Țara Canaanului. Actualizarea acestei treceri la creștini și folosirea acestui termen pentru definirea sărbătorii Învierii Domnului definește MAREA TRECERE pe care Hristos o realizează: trecerea de la moartea introdusă de Adam, prin neascultare, la viața cea veșnică, la viețuirea edenică. Dacă Adam, ca minte a întregii umanități introduce moartea; Hristos, Cel care l-a zidit pe Adam, îl scoate din iad și îl trece de la moarte la viață. De aceea cântăm cu toții: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând (Iisus zdrobește moartea introdusă de Adam) Și celor din morminte, Viață dăruindu-le (Viața își are izvorul numau în Dumnezeu, iar Hristos care este Viața se duce în iad și îi scoate pe toți din moartea veșnică, de aceea icoana corectă a Învierii Îl reprezintă pe Hristos cum îl scoate pe Adam din iad, ținându-l de mână). Deci, dacă am fost izgoniți din Rai, din cauza nerespectării postului, acum, după ce postim timp de 7 săptămâni, Hristos ne trece de la moartea introdusă de Adam la viața cea fericită; Hristos redeschide Raiul, dacă Adam l-a închis iată că Hristos îl redeschide: primul locuitor al raiului fiind tâlharul de pe cruce, care la momentul potrivit și-a venit în fire și a regretat viața păcătoasă și a primit iertarea. Sf. Ap. Pavel le spune celor din Corint ,,Dacă Hristos n-ar fi înviat, zadarnică ar fi propovăduirea noastră și credința voastră”(I Corinteni 15, 17-19), iar la aceste cuvinte adaug și îndemnul meu: credeți!
Dumnezeu ne așteaptă să ne îndreptăm, să fim icoane vii (de aceea preotul tămâiază oamenii în Biserică, ei sunt posibili sfinți de mâine), ne avertizează să nu cădem în paralizia duhovnicească, ne cheamă să urcăm scara spre El, ne cheamă să ne curățim, să fim parfum de flori verzi, să ne smerim ca salcia ca în cele din urmă să ne treacă de la moarte la viață, să ne înalțe.
Asta este Sărbătoarea Paștelui, trecerea noastră (după ce postim și ne curățim) de la moartea adamică la viața împreună cu Hristos.
În concluzie, dacă credeți și Dumnezeu nu există, nu veți pierde nimic; dar dacă nu veți crede și El există, ați pierdut totul (afirma Blaise Pascal). Credeți ca să fiți fii ai Luminii!
Prof. Băzărîncă Vasile-Răzvan
Web Design by DowMedia