370 ANI DE LA MOARTEA LUI MATEI VODĂ BASARAB  

370 ANI DE LA MOARTEA LUI MATEI VODĂ BASARAB

• dr. Florin EPURE

Au trecut 370 de ani de la adormirea întru Domnul a marelui domnitor muntean, Matei Basarab, după o domnie rodnică de aproape un sfert de secol. Contemporanii și cronicile țării amintesc despre viaţa sfântă a domnitorului, lucru știut de tot poporul, că a fost un om curat sufleteşte, că a făcut lucruri minunate în viaţă şi în domnie. Turcii se temeau să se confrunte cu el pentru că îl vedeau ca pe un al doilea Mihai Vodă Viteazul.

Originea lui aga Matei și ascensiunea la tronul țării

Despre Matei Basarab se știe că s-a născut în anul 1588, la Brâncoveni (jud. Olt), și că a fost „nepotul răposatului Io Băsărabă voievod“, descendent, pe linie paternă, din neamul Craioveștilor prin străbunica sa Marga, sora lui Neagoe Basarab, precum și din boierii de la Izvorani. Matei este fiul vornicului Danciu din Brâncoveni și al Stancăi din Hotărani (com. Fărcașele, jud. Olt). Tatăl său a pierit în timpul unei solii în Transilvania, trimis de Mihai Viteazul, pe când Mateiaș se afla la o vârstă fragedă (7 ani). Între anii 1608-1627, Matei deține dregătoria domnească de paharnic cu care este amintit foarte des în documentele relative la zona Olteniei, unde trăia ca boier de țară, la moșia sa din Brâncoveni. În anul 1612, o va lua de soție pe Elina, fiica lui Radu Năsturel postelnicul din Herăști și sora cărturarului Udriște Năsturel. Din anul 1628, Matei deține dregătoria domnească de mare agă (comandant). Nemulțumiți de birurile apăsătoare impuse de Leon Vodă Tomșa și de numeroasa clientelă grecească din jurul domnitorului, Matei aga din Brâncoveni și numeroși boieri olteni se refugiază, la 18 octombrie 1630, în Transilvania. Pribegia lor, marcată de neajusuri și lupte, a ținut timp de doi ani.

În urma luptei de la București, lângă Mănăstirea Mihai Vodă (23 august 1631), Leon Vodă Tomșa îi înfrânge pe boierii pribegi reveniți cu oaste din Transilvania și îi execută pe toți cei care au căzut prizonieri. Matei aga, împreună cu boierii care au supraviețuit din bătălie au scăpat fugind prin Oltenia; au trecut prin Râmnic, și s-au refugiat la Mănăstirea Tismana „și au șăzut acolo 10 zile“; oștile domnești „s-au bătut cu ei trei zile și nimic nu le-au putut strica.“

Leon Tomșa este mazilit de Înalta Poartă, în ziua de 24 iulie 1632, la stăruința principelui transilvănean Gheorghe Rákóczi I. Aga Matei a dat o luptă și cu turcii, la Schela Ciobanului (Bechet) „unde, având mare strâmtoare de către dânşii în două rânduri şi scăpând cu toată oastea întru acest sfânt locaş ce era făcută o bisericuţă de lemn, unde lăcuia câţiva călugări“ (pe acest loc domnitorul va zidi Mănăstirea Sadova). Poarta acorda domnia Țării Românești lui Radu Iliaș, fiul domnului moldovean Alexandru Iliaș (7 august 1632).

Între timp, la 20  septembrie 1632, Mehmed Abaza paşa de Nicopole îl recunoaște domn pe Matei Basarab, dându-i caftan, cu toate că acest drept îl avea numai sultanul. Matei Basarab intră în București și inaugurează o domnie relativ lungă în Țara Românească (1632-1654).

În zilele de 20-21 octombrie 1632, se va da lupta de la Obilești (Pantelimon), sau Mănăstirea Plumbuita, în urma căreia Matei Basarab îl înfrânge pe domnul numit de sultan, Radu Iliaș, și astfel își consolidează domnia.

Matei Basarab, domn al Țării Românești

La începutul anului 1633, Matei Basarab mergea la Constantinopol, la sultanul Murad al-IV-lea. După această vizită, Înalta Poartă îi va confirma domnia, la 11 februarie 1633, în schimbul peșcheșurilor împărțite diferi­ți­lor dregători otomani şi a obliga­ției de a plăti tributul întreit, ridicat la 65.000 de galbeni. După opinia cronicarului Radu Popescu, hotărâtor în câștigarea bătăliei la Poartă a fost sprijinul puternicului Abaza: „Matei puțin de n-au pierdut domniea, numai ajutoriul lui Abaza pașa fiind, s-au întors lucrurile iar spre binele și folosul lui Matei vodă, de i-au dat domniea.“

În ziua de 10 martie 1633, Matei Basarab și-a făcut intrarea triumfală, cu alai, în București, ai cărui locuitori îl primeau cu „mare bucurie și veselie“ și cu multe speranțe, deoarece „i-au izbăvit de vrăjmași și [de] greci“.

În vremea domniei sale, de peste două decenii, economia țării a înflorit. Terenurile destinate agriculturii erau apreciate ca deosebit de mănoase, aşa cum relatează călătorii străini. Ambasadorul suedez la Poartă aprecia, în 1632, că „în toată lumea creştină nu este un pământ mai roditor decât al Ţării Româneşti.“ La rodnicia pământului se adăugau şi sisteme noi în lucrarea lui. Se înregistrează, în această perioadă, o creștere accentuată a populaţiei şi a satelor.

Domnitorul a încurajat producţia manufacturieră prin repunerea în funcţiune a minelor de exploatare a fierului la Baia de Aramă şi Baia de Fier, susţinerea unei mori de hârtie la Râmnic şi a unei fabrici de sticlă la Târgoviște, introducerea tiparului etc. În anii 1634-1635, Matei Basarab va adopta o reformă fiscală în țară, numită „darea talerului“ și care a dus la înăsprirea fiscalității.

Reforma miltară a făcut trecerea de la „organizarea curtenească la cea slujitorească“, soldaţii îndeplinindu-şi atribuţiile chiar şi în vreme de pace, ajutând pe domn să-şi impună autoritatea. Au fost adăugate unităţi de dorobanţi şi pedestre, ambele înzestrate cu arme de foc, corpul seimenilor fiind cel mai reprezentativ, ea primind şi un alt tip de organizare, în cadrul unei unităţi existau: căpitani de steaguri, iuzbaşi, ceauşi şi stegari. În domeniul arhitecturii fortificate, domnia a aplicat un judicios plan de apărare a întregii ţări, de la Olt până în părţile Severinului şi de pe linia Dunării până sub crestele Carpaţilor. Prin transferarea mascată a funcţiei mili­tare către ansamblurile mănăstireşti, acestea au fost prevăzute si dotate cu elemente speciale de apărare, care le făceau inexpugnabile. Soluţia a fost im­pusă de turcocraţie, care se temea de o răzvrătire a ţării, cum fusese cea din timpul lui Mihai Viteazul, interzicând construirea de cetăţi.

Relațiile externe au fost tratate cu multă diplomație pentru menținerea păcii. Matei Vodă a dus o politică de echilibru cu Înalta Poartă, caracterizată prin cumpărarea dregătorilor otomani, prin mari sume de bani, în vederea prevenirii problemelor legate de anumiţi pretendenţi şi participarea la luptele turcilor cu statele creştine. A dus o relație de bună prietenie, perfectată prin tratate periodice, cu principii Transilvaniei, recunoscând suzeranitatea acestora.

Problemele pentru Matei Basarab au venit odată cu ungerea ca domnitor al Moldovei a albanezului Vasile (Coci) Lupu, cu sprijinul Porții Otomane, prin mijlocirea aceluiași Abaza Pașa. Prima tentativă a proaspătului domnitor de a cuceri tronul Țării Românești, pentru fiul său Ioan, are loc în luna mai 1635, pe când Matei Vodă se afla la Curtea din Brâncoveni. Domnitorul muntean reușește să stopeze această acțiune militară însă va urma un lung șir de astfel de acțiuni.

Victoria decisivă a lui Matei Basarab a fost câștigată în bătălia de la Finta, lângă Târgoviște (17 mai 1653). În această luptă, un glonț căzăcesc l-a rănit pe Matei Vodă la picior dar el a continuat să-și îmbărbăteze soldații cu sabia; sub el au fost împușcați trei cai. În cele din urmă Vasile Lupu și ginerele său cazac Timuș Hmelnițki au suferit o înfrângere zdrobitoare și abia s-au salvat fugind travestiți lăsând toată tabăra și pe bieții pedeștri „la perire“. Victoria marchează momentul final al confruntării dintre domnitorii rivali. Deznodământul luptei a fost acela că, domnitorul Gheorghe Ștefan a revenit pe tronul Moldovei.

În luna martie a anului 1654, a izbucnit răscoala dorobanților și seimenilor, acești soldați cu simbrie care erau nemulțumiți de tendința autorităților și boierimii de-ai asimila cu țăranii dependenți și pentru că domnitorul refuzase să le plătească soldele cum promisese, înainte de bătălia de la Finta.

Profitând de o ieşire a lui Matei Basarab spre Argeş, la 20 martie 1654, la înapoiere, răsculaţii i-au închis porţile şi i-au ieşit înainte. Aşa l-au oprit pe domn timp de trei zile, să nu mai intre în cetatea Târgoviştei, silindu-l să le promită mari sume de bani. Marii boieri, Ghinea Ţucală vistierul, Radu Vărzaru, marele armaş și clucerul Socol Cornăţeanu au fost uciși.

Matei Vodă a petrecut toată iarna cu tulburările din țară și intenționa ca, în primăvară, să pregătească un război decisiv cu răsculații. N-a mai apucat să-şi îndeplinească acest plan pentru că Tatăl Ceresc a pus capăt acestei osânde și l-a chemat la el pe bunul domnitor.

Patriarhul Macarie al Antiohiei avea numai cuvinte de laudă despre domnul muntean: „Acest Matei bei a știut să mâne raiaua cu cea mai bună cârmuire[...]. Era îndrăzneț în războaie, fericit mândru, și oricare dușman care purta război cu el se întorcea biruit și nimicit. Avea un foarte bun nume, era temut de toată lumea. Vestea lui era pretutindeni răspândită.“

Cronicile rezumă domnia lui Matei Vodă în următoarele cuvinte: „Ţara iubea pre domnul, şi domnul iubea pre ţară.“

Matei Basarab, „cel mai mare ctitor al neamului nostru“

Matei Basarab a zidit mai multe lăcaşuri sfinte în Ţara Românească decât oricare alt domnitor. Istoricul Constantin C. Giurescu l-a numit, pe bună dreptate, „cel mai mare ctitor al neamului nostru.“ Călătorul sirian Paul de Alep spune că domnitorul a înălţat o sută cincizeci de biserici, luând în considerare, desigur, şi celelalte ctitorii ridicate în acea perioadă de cler sau boierime.

Ansamblul fortificat al mănăstirii Arnota, de la Costeşti, este unul dintre primele şi cele mai reprezentative ctitorii ale domnitorului, care a dorit să fie aici necropola familiei sale. La fel de frumoase sunt mănăstirile: Căldăruşani, Sadova, Măxineni, Plătăreşti, Strehaia, Plumbuita, Brâncoveni, Cornăţel, Negoeşti, Brebu, schiturile: Bărbăteşti, Pinul; bisericile de mir: Săridar şi Sf. Apostoli din Bucureşti, Sf. Dumitru din Craiova, Sf. Împăraţi şi Sf. Nicolae-Androneşti din Târgovişte, Sf. Apostoli din Ploieşti, Sf. Procopie din Gherghiţa-Prahova, Sf. Gheorghe din Piteşti, Intrarea în Biserică din Caracal, Drăgăneşti-Teleorman, Pârşcovani şi Dobroteşti-Olt, Adormirea Maicii Domnului sau Negru Vodă din Câmpulung etc. Matei Vodă a ridicat biserici în Moldova (Soveja sau “Dobromira”=“bună pace”) şi Transilvania (biserica de la Porceşti-Turnu Roşu, Sibiu). Îl găsim ctitor şi în Bulgaria: „Sfinţii Apostoli” din Sviştov şi „Sfânta Paraschiva“ şi „Sfântul Pantelimon“ din Vidin, dar şi la Muntele Athos, unde îl întrece pe străbunul său, Neagoe Basarab. Cu cheltuiala sa au fost reabilitate, ori s-au repictat multe biserici pe care le-a înzestrat cu preţioase danii, şa cum este „Sf. Mihail al Sinadelor“ din Marea Lavră, unde se află tabloul votiv al domnitorului şi al Elinei Doamna. A refăcut biserica mare de la Xenofon, katoliconul şi pridvorul de la Dionisiu, a renovat trapeza de la Hilandar, Marea Lavră, Simonopetra, Cutlumuz (restaurarea picturii), Pantocrator şi Rusikon.

Boierii țării au urmat exemplul domnitorului și au zidit peste cincizeci de așezăminte monastice şi biserici, în același stil arhitectural al epocii mateine.

Matei Vodă a înființat la Mănăstirea Govora a doua tipografie din Ţara Românească (1637), după cea de la Câmpulung, şi va întemeia aici prima şcoală de cultură pe care o va înzestra cu un venit de o mie de galbeni. Aici s-a tipărit „Pravila de la Govora“ (1640), prima carte de legi tradusă în româneşte, din slavonă.

La Episcopia Râmnicului a construit „casa tipografiei cu pivniţa de sub ea“. Numele său şi al doamnei Elina figurează în pomelnicul ctitorilor de la Schitul Slătioarele-Ocnele Mari, pentru lucrările de renovare şi repictare, la Dintr-un Lemn, unde au ctitorit, împreună cu nepotul lor, marele vornic Preda Brâncoveanu, la Mănăstirea Jgheaburi şi la multe alte lăcaşuri pe care le-au „preînnoit“.

În cronica ţării se afirmă că domnul „au făcut multe mănăstiri şi biserici“, iar cronicarul Radu Popescu consemna faptul că „până la acest domn, puţine ziduri au făcut domnii cei mai dănainte: iar Matei-Vodă au înfrumuseţat ţara cu de tot fealiul de ziduri: mănăstiri, biserici, case domneşti.“

Sfârșitul lui Matei Vodă și mormântul de la Arnota

Matei Basarab, domnul Țării Românești, se stingea din viață, în dimineața zilei de 9 aprilie 1654, la vârsta de 66 de ani, răpus de „o boală fără leac“, fiind „slab şi apucându-l adâncile bătrâneţe“.

Înainte să-și dea sufletul domnitorul, Constantin Serdarul din Dobreni, fiul nelegitim al lui Radu Şerban, domnul Ţării Româneşti (1602-1611), a ocupat tronul țării în mod abuziv, pe calea unui complot politico-militar, „în silă și fără dreptate“, sub numele de Constantin Şerban „Cârnul“.

După opinia lui Miron Costin, un rol de seamă în alegerea ca domn a lui Constantin Șerban l-ar fi avut slujitorii: „încă nu ieșise sufletul den Matei vodă deplin, când seimenii și dărăbanții, carii la aceia semeție să suise den izbânda cu Matei vodâ, cât nici domniia, nici pre boieri întru nemică nu bagă în samă, precum s-au arătat apoi și aievea fapta lor, au rădicat pre Constantin vodă domn și au dat cu puscile cu sinețile de veselie.“

Osemintele vrednicului voievod și ale familiei lui vor avea o soartă foarte tristă, care ne-a fost redată de hrisovul lui Grigore Ghica voievod: „[Matei Basarab] au făcut şi această mănăstire Arnota den temelia ei, făgăduind cum să-i zacă oasele acolo, fiind o mănăstire în lături şi departe de răutăţi, către munte. După aceia s-au întâmplat lui Matei voievod moarte la scaun la Târgovişte şi l-au îngropat în tinda bisericii domneşti iar apoi, fiind multe răutăţi şi robii în ţară de limbă străină, i-au scos oasele afară şi au stătut câtăva vreme acolo în besearecă. Iar deacă stătu Mihnea a fi domn ţării în urma lui Constantin Vodă, fiindu-i oasele tot dezgropate, le-au trimis cu cinste tocma acolo la această mănăstire Arnota, precum au fost poftit până era în viaţă“.

Preda Brâncoveanu aduce osemintele unchiului său la ctitoria de la Arnota, în vremea şi cu sprijinul domnului Mihnea al III-lea (1658-1659). Piatra tombală din marmură albă, care se poate vedea și astăzi în pronaosul bisericii, a fost lucrată cu multă măiestrie de meşterul sibian Elias Nicolai, are gravată stema ţării cu vulturul purtând crucea în cioc, trofee şi arme, soarele şi luna, şi textul inscripţionat de jur împrejurul lespedei funerare: „Aici zace Matei Basarab, din mila lui Dumnezeu odinioară stăpân şi domn al Ţării Româneşti, bărbat înţelept, îndurător şi milostiv, întemeietor şi înnoitor a multe biserici şi mănăstiri, niciodată biruit, ci biruitor şi a multe învingeri învingător preaslăvit, înfricoşător duşmanilor, prietenilor de folos, îmbogăţitor al ţării sale, cel ce, cu multă bogăţie şi întru toate îndestulat, în lină pace a domnit douăzeci şi trei de ani [sic!]; a adormit întru domnul în cinstite bătrâneţi, în anul Domnului 1654.“

Matei Basarab, pe calea sfințeniei

Cronicile țării amintesc despre viaţa sfântă a domnitorului Matei Basarab, lucru știut de tot poporul, că a fost un om curat sufleteşte, că a făcut lucruri minunate în viaţă şi în domnie. O singură cununie a cunoscut în viaţa sa, pe aceea cu Elina Doamna. Turcii se temeau să se confrunte cu el pentru că îl vedeau ca pe un al doilea Mihai Vodă Viteazul, de aceea au vrut de multe ori să-l prindă şi să-l ucidă dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, Matei Basarab a scăpat de fiecare dată.

Un autor francez nota, în anul 1689: „Matei Basarab era un prinţ zelos pentru religia creştină şi foarte iubit de supuşii săi.“ Papa Inocențiu al X-lea l-a elogiat pe vrednicul domnitor, pentru „minunata bunătate sufletească“ (spectata nobis non semel mirifica nobilitatis tuae humanitas). Un autor anonim scrijelea, pe o cărămidă de la Târgovişte, următoarele slove: „[…]mai bun domn decât Mateiiu vodă n-au fost niciun domn.“

Domnia lui Matei Basarab a fost una de mare fervoare religioasă. Izvoarele documentare ne arată că, între anii 1633-1650, un număr de 110 bărbați și 30 de femei au îmbrățișat viața monahală. Ei aveau dreptul să-și păstreze dreptul de posesie și transmitere al bunurilor personale.

Domnitorul a dorit să îmbunătățească traiul preoților, așa cum se vede și din hrisovul din anul 1634, prin care poruncea ca preoții „de nimic băntuelă să nu aibă numai a păzi sfintele biserici cu slujba și pravilele domnesci în zi și în noapte.“

Există nenumărate mărturii, ale călătorilor străini și ale cronicarilor români, care descriu ceremonialul praznicelor religioase de peste an. Domnitorul avea obiceiul ca după slujba religioasă să ierte anumite pedepse date unor osândiţi sau să hotărască micşorarea altora și să facă acte de milostenie pentru cei nevoiași.

Domnitorul a fost un adevărat protector al culturii, sprijinitor al ortodoxiei, militând pentru păstrarea nealterată a tradiţiei ortodoxe. Toate aceste însuşiri ale personalităţii sale îl consacră ca pe cel mai mare ctitor al poporului român, un adevărat patron al bisericii. A înălțat, din temelie, peste patruzeci de biserici la care se adaugă refacerea multor altora, atât în Țara Românească, cât şi în Transilvania, Moldova, Bulgaria și Sfântul Munte (Grecia).

În vremea domniei lui Matei Basarab, Biserica din Țara Românească a atins înălțimi nemaivăzute până atunci iar clerul a simțit mâna binefăcătoare a dreptcredinciosului voievod. În epoca lui Matei Vodă proprietățile eparhiale și mănăstirești sporesc considerabil. Domnitorul a interzis închinarea la Athos a marilor mănăstiri ale Țării Românești, unele ctitorite chiar de el, care prin marile proprietăţi şi venituri de care dispuneau, reprezentau un rol important în economia de la acea vreme.

Mitropoliții acestei vremi au fost la înălțimea exigențelor domnitorului și au creat o puternică legătură între Biserică și între limba și cultura românească, prin valorile bibliofile izvodite în tipografiile de la Câmpulung, Govora, Dealu și Târgoviște. Înalții ierarhi, aleși de voievod să păstorească țara, au contribuit mult la ridicarea spirituală a poporului, la răspândirea limbii române în Biserică și la bogata activitate tipografică. Mitropolitul Ștefan a fost primul ierarh care a rostit Crezul în biserică, în dulcele grai românesc. Este cel care îndrumă activitatea editorială, dar mai ales acţiunea de „românizare“ a slujbelor bisericeşti.

În lipsa unei coagulări de forțe antiotomane acțiunile culturale ale voievodului au fost cele mai potrivite mijloace de apărare a creștinătății. Domnul a sprijinit necondiționat și Bisericile creștin-ortodoxe surori aflate sub dominația Înaltei Porți. Tipărirea de cărți în limba slavonă pentru creștinii ortodocși sud-est europeni a fost una din formele de sprijin acordate de domnitor.

Tablourile votive care ni s-au păstrat, la mănăstirile Arnota, Hurezi, Dintr-un Lemn, Govora, Mamu, Brebu, Brâncoveni, Strehaia și în miniaturile gravate pe paginile cărților tipărite de el, ne arată frumusețea interioară și exterioară a acestui pravoslavnic voievod.

Marele savant Nicolae Iorga îl vedea pe Matei Basarab ca pe un adevărat „păstor și domn părinte“, iar istoricul Alexandru Odobescu îl elogia astfel: „Matei Basarab, dacă n-ai fost singurul erou al Ţării Româneşti, negreşit ai fost cel mai mare domnitor al ei, cel care a ştiut să împreune puterea armelor de apărare cu progresul şi ordinea dinăuntru. Numele tău glorios ar trebui să insufle o veneraţie religioasă poporului nostru, pentru care te-ai jertfit.“

Pentru viaţa sa, trăită în mare sfinţenie şi cu multă dragoste pentru Dumnezeu, pentru mulţimea ctitoriilor bisericeşti şi pentru apărarea credinţei şi a valorilor acestui neam, Matei Voievod Basarab merită să fie aşezat în sinaxarul ortodox, alături de străbunul său, Sfântul Neagoe Basarab şi de strănepotul său, Sfântul Martir Constantin Vodă Brâncoveanu.