Slujbă de pomenire pentru poetul național Mihail Eminescu și recital din lirica eminesciană de Ziua Culturii Române 15 Ianuarie / Cultural

La finalul slujbei de pomenire, Chiriarhul Râmnicului a evidențiat personalitatea marcantă pentru cultura română a poetului Mihai Eminescu, pe care l-a numit „psaltul literar al culturii române”.

„Îl omagiem astăzi pe poetul Mihail Eminescu la împlinirea a 173 de ani de la nașterea sa, încredințați fiind că a fost, cu adevărat, „omul deplin al culturii române” și imnograful existenței umane în toată complexitatea acesteia.

Cultura însemna pentru poetul național „lărgirea minții și a spiritului“ și, de aceea, întrezărim atât în mărturisirile sale, cât și în imensul tezaur al aprecierilor privitoare la viața și opera sa, evocările unei copilării în care, remarca Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, viitorul poet era pătruns de „patima cea mare a cititului care-i deschidea lumi fără sfârșit. Și cărțile preotului, ceasloavele, liturghierele, cărțile de învățătură bisericească s-au terminat repede pentru curiozitatea nouă, abia stârnită”[1]. A fost cu adevărat minunat pentru Mihail Eminescu să descopere și să întrezărească, încă de la o vârstă fragedă, icoana frumuseții cerești și istoria mântuirii, transpuse prin frumusețea creștină a limbii române.

„Însemnătate mare are limba asupra spiritului – avea să mărturisească mai târziu. Ea îl acoperă şi îl pătrunde. Limba noastră veche trezeşte în suflet patimile vechi şi energia veche. Fie cineva ateu şi păgân, când va auzi muzică de Palestina, sentimentul întunecos, neconştient al creştinătăţii îl va pătrunde şi păgânul sau ateul va fi, pe cât ţine impresia muzicii, creştin până-n adâncimile sufletului. Şi limba strămoşească e o muzică; şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri, mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut poporul şi una limba”[2]. Era, de fapt, un adevăr mărturisit de aproape toate generaţiile de cărturari dinainte şi, de aceea, vorbește, cu profundă admirație, de „Biserica lui Mateiu Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și azilul de mântuire națională”[3].

Prin intermediul acesteia a dat naștere unor metafore surprinzătoare, dedicate Divinității, omului, lumii și luminii ce era, deopotrivă, izvor de virture și izbăvitoare prin credință. Izvorul nesecat al metaforei religioase din cântările liturgice, încărcate de simboluri și însoțite de sunetul de toacă și al clopotului îmbrățișate de dansul șăgalnic al timpului unei mărturisiri creștine de veacuri, al stihirilor auzite la strană, de participarea la slujbele de Înviere ori la cele zilnice de la mănăstirea din apropierea casei părintești, pe care a îndrăgit-o atât de mult, îi vor întrezări pentru totdeauna dorința de a asculta „ca în fiecare seară la Agafton cântarea Lumină lină”. La Mănăstirea Agafton a descoperit tema efemerităţii vieţii, cu „înfricoșătoarea sa taină a morții”, care are în alcătuirea imnografică o pregnantă notă ascetico-mistică, adevărate lecţii de înaltă filosofie a vieţii ce ne încredințează de adevărul înmiresmat de nădejdea virtuții că „dragostea adevărată niciodată nu moare”. Rămâne meritul incontestabil al sfinţilor imnografi de a folosi imaginea metaforică în înţelegerea tainei lui Dumnezeu spre întrezărirea realităţii paradisiace, a luminii fără de sfârşit, în care Dumnezeu va fi totul în toate, iar acestea toate nu puteau trece neobservate de tânărul Mihail Eminescu.

Însă folositor sufletului său a fost să descopere taina rugăciunii psalmodiate, care reprezenta pentru monahiile Olimpiada, Fevronia și Safta, sâmburele vieţii duhovniceşti, gră­irea cu Dumnezeu ori, mai bine zis, trăirea împreună cu Dum­nezeu. În pravila zilnică a monahilor de atunci şi până în zilele noastre, partea esenţială o constituie citirea Psaltirii, atât de folositoare în urcuşul monahului spre desăvârşire, prin ridicarea minții la cele înalte. Experința rugăciunii nu poate fi uitată, nici părăsită, căci frumuseţea ei este fără de asemănare, este purtătoare de slava și lumina Preasfintei Treimi.

De altfel, motivul luminii este întâlnit frecvent în lirica eminesciană, iar poetul descoperă prin intermediul acestuia o înțelegere profundă a dumnezeirii care, din „frânele luminii”, spune în Satira I, izvorăște „timpul mort” ce-„şi ’ntinde trupul şi devine vecinicie”.

Era întru totul convins de faptul că „Biserica a creat limba literară, a sfinţit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat”[4] și, totodată, că „nu noi suntem stăpâni limbii, ci limba e stăpâna noastră”[5]. S-a lăsat purtat în mrejele limbii strămoșești, care-i fermecau adâncurile sufletului, căci „blându-i sunet se împarte/ Peste văi împrăștiet,/ Mai încet, tot mai încet,/ Mai departe… mai departe…“. Din simfonia tăcerii și din pacea lui nemărginită avea să izvorască propriul cântec, „imposibil de confundat cu altul”, care a dat măsura deplină a puterii de creație a poporului nostru și care „lucrează cu puteri tainice asupra cititorilor săi și duce cu sine mesajul gânditorului, al pictorului naturii și al rapsodului iubirii”, după cum îl aprecia Tudor Vianu.

Această psalmodiere aflată la limita dintre sacru și profan, despre viață și despre moarte, despre credință și iubire, îl așază pe Eminescu în „pantheonul” supraomenesc al culturii române, iar nouă, celor de astăzi, ne revine obligația de a buchisi cu recunoștință tezarul literar pe care ni l-a lăsat ca un testament spiritual, un legământ poetic între generațiile trecute și viitoare, înțelegând și mărturisind tuturor că taina Cuvântului se descoperă prin cuvinte și convertește inimile prin iubire.

Rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să așeze sufletul poetului național Mihail Eminescu în lumina Sa cea neînserată, alături de sfinții imnografi care au mărturisit prin cuvinte alese frumusețea slavei lui Dumnezeu”, a reliefat Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului.