La finalul slujbei de parastas, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie a evocat personalitatea poetului, reliefând că opera acestuia „rămâne peste veacuri un tezaur de cultură și spiritualitate creștină în care regăsim, nu de puține ori, teme biblice și patristice, valorificate într-o manieră poetică de neegalat. După cum afirma criticul literar George Călinescu, Eminescu este „un poet de concepție. Toată arta lui stă în a preface ideile în muzică și în metafore, de-a dreptul, fără planuri paralele. Eminescu nu filozofează niciodată, propozițiile lui sunt viziuni”[1]. De aceea, credem că această capacitate vizionară ține întrucâtva și de o anumită fenomenologie a spiritului omenesc, capabil să depășească „înțelesurile cele slabe ale lumii” (Coloseni II, 8) și să se aproprie de vederea cea mai presus de înțelegere care este o caracteristică a teologiei isihaste.

Poate de aceea, una dintre temele de suflet ale poetului nostru național o reprezintă persoana Maicii Domnului, care este prototipul rugăciunii neîncetate și al vederii mistice, așa cum este numită în prologul Imnului Acatist: „Cine este Aceasta, ca zorile de albă şi curată?/ E Împărăteasa rugăciunii, e rugăciunea întrupată”. Printr-o evlavie discretă, dar autentică, Eminescu se înscrie în constelația poeților creștini care au glăsuit despre Ceea ce este „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Astfel, prin poemele sale, precum Rugăciune sau Răsai asupra mea, el a adus prinos de cinstire celei mai curate ființe a neamului omenesc, căci, așa cum spunea Mircea Eliade, „în Răsărit, exista, cu mult înainte de creştinism, o pietate sinceră şi populară faţă de femeie şi faţă de mamă, adică faţă de principiul rodniciei şi bunătăţii pe care mama îl întrupa. Nu este deci întâmplător că tocmai aici, în Răsărit, creştinătatea se apropie mai întâi de Maica Domnului [...] Este o trăsătură caracteristică a sufletului poporului românesc de a se apropia de tainele suprafireşti ale creştinismului cu umilinţă dar şi cu o cordială spontaneitate. Căci puterea şi autenticitatea credinţei se verifică prin formele fireşti, umile, omeneşti, pe care le ia o religie”[2].

De fiecare dată, în versul eminescian, Maica Domnului este menționată alături de simbolul luminii care reprezintă mediul vederii și al cunoașterii, dar și vehiculul sacramental care unește planul ceresc de cel pământesc. Această Lumină dulce, clară întruchipată de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este cea care aduce mângâiere și sprijin în sufletul poetului care poartă, asemenea ei, toată suferința lumii, într-o solidaritate cosmică cauzată de menirea lor excepțională. La fel ca Moise, care și-a dezlegat cureaua încălțămintei la vederea Rugului Aprins, poetul trebuie să-și dezlege mintea de orice ponderabilitate telurică ce poate împiedica avântul imaginarului poetic. Drama condiției omului de geniu pe care Eminescu a transpus-o de multe ori în poeziile sale îl apropie și mai mult de cea prin al cărei suflet a trecut sabia durerii pentru „ca să se descopere gândurile multor inimi”. (Luca II, 35). Eul liric eminescian o numește pe Maica Domnului Luceafărul mărilor, adică reperul cel mai de preț care ne călăuzește pe marea învolburată a acestei vieți pentru a ajunge la limanul mântuirii. Alte ori, prezența ei este tăinuită în motivul poetic al lunii, astrul selenar cu semnificații mariologice care este menționat și în Cartea Apocalipsei: „Şi s-a arătat din cer un semn mare: o femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele” (Apocalipsa XII, 1). Ca Regină peste îngeri, Fecioara Maria devine hotarul între creat şi necreat, datorită desăvârşitei ei îndumnezeiri, după cum spune Sfântul Grigorie Palama: „Numai ea singură este hotarul firii create şi necreate şi nimeni nu ar putea veni la Dumnezeu decât prin ea şi prin Mijlocitorul, care s-a născut din ea; şi nici unul dintre darurile lui Dumnezeu n-ar putea fi făcute îngerilor şi oamenilor decât prin ea”[3].

Adept al unei asceze a minții, Mihail Eminescu a luat cunoştinţă de practicile isihaste din literatura mistică pe care o consulta adesea, precum lucrarea Sfântului Nicodim Aghioritul, Cărticică sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri şi a nălucirii şi a minţii şi a inimii, sau Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei al Moldovei. Toate aceste texte glosau pe marginea aceluiași vanitas pe care omul trebuia să-l depășească în vederea contemplării adevăratei realități.

Eminescu a fost însă preocupat și de vederea lui Dumnezeu, de distincția pe care tradiția ortodoxă o face între Ființa sau esența lui Dumnezeu și manifestarea sau energiile Sale necreate. Prin cele din urmă Dumnezeu Se revelează, este cognoscibil creaturilor Sale raționale, în timp ce Ființa Lui le rămâne veșnic și deplin necunoscută. De aceea, Hyperion-Luceafărul nu Îl vede pe Dumnezeu, ci doar Îl aude – ca martorii din textul nou-testamentar al Epifaniei sau Botezului Domnului. „Fiori-l trec atât de cruzi/ Și noaptea se-nfurtună/ Și-i izvorăște în auz/ Un glas adânc ce sună”. Criticul literar Dan C. Mihăilescu crede că Eminescu și-a impropriat nuanțele semantice ale auzului și ascultării din scrierile Sfântului Ierarh Antim Ivireanul.

Învățătura despre Maica Domnului comportă o dimensiune eclesială și pnevmatologică foarte importantă în teologia ortodoxă. În icoana Pogorârii Duhului Sfânt, care aminteşte de momentul întemeierii Bisericii, Maica Domnului este înfăţişată stând în mijlocul Sfinţilor Apostoli. Prin urmare, încă din primul moment ai existenţei sale, Biserica o are pe Maica Domnului în centrul ei împreună cu Sfinţii Apostoli. De aceea, sesizând aceste adevăruri înalte, marele poet Mihail Eminescu a știut să vorbească despre dimensiunea maternă a Bisericii Ortodoxe, pe care a numit-o „maica spirituală a neamului românesc”.

Se cuvine așadar, ca în această zi de pomenire, în adierea de har a praznicului Cincizecimii și în mireasma teilor înfloriți, când comemorăm 133 de ani de la mutarea la cele veșnice a „Luceafărului poeziei românești”, să înmulțim și noi rugăciunea către Maica Domnului, rugându-o să mijlocească înaintea tronului Preasfintei Treimi pentru cel ce a cântat-o, ca nimeni altul, în dulcele glas românesc, prin vers și poezie, pe poetul Mihail Eminescu!”

La finalul spectacolului „Crăiasă alegându-te”, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie a conferit ordinul Crucea Râmnicului doamnelor Monica Valentina Scurtu și Galina Nemțanu.