A-ți imagina o lume din care să lipsească oțelul astăzi ar fi practic imposibil. Acest aliaj metalic este prezent în toate domeniile economiei și ale vieții casnice pe întreg Globul. Totuși, nu a fost astfel dintotdeauna.
Pentru a-ți putea imagina o lume fără oțel (excluzând cele câteva tipuri de arme albe de tipul săbiilor de calitate) ar trebui să te întorci în timp cu mai bine de 200 de ani în urmă, cam în timpul în care marea armată a împăratului Napoleon era, în iarna anului 1812, în plină retragere dezastruoasă, cu unele din cele mai mari pierderi din istorie, după campania eșuată împotriva Rusiei.
În timp ce Napoleon se ocupa cu răspândirea ideilor și perceptelor Revoluției Franceze, ceva mai la vest, peste Canalul Mânecii, britanicii (pe care Marele Împărat îi numea, peiorativ, o ”națiune de negustori”) erau intens preocupați de făurirea propriei forme de ”revoluție”. Totuși, aici nu era vorba de una politică ci de una de tip industrial, prin îmblânzirea și exploatarea puterii aburului și creșterea producției de fontă și, în cele din urmă apariția oțelului.
Iată o scurta istorie a aliajului de metal care a dus la salturi spectaculoase în aproape toate domeniile economiei
Perioada dintre anii 1750 și 1850 a fost deosebit de fertilă în domeniul noilor invenții cu aplicare industrială care au propulsat Marea Britanie în topul marilor puteri comerciale și industriale. Existau deja trei forme de metal prelucrat: fierul forjat, fonta și, într-o foarte mică măsură, oțelul.
Fierul forjat era metalul prelucrat de secole de către meșterii fierari și folosit, atât în domeniul militar cât și în cel civil, la confecționarea armelor, a balustradelor și a feroneriei pentru uși. Fonta era utilizată comercial ca înlocuitor pentru lemn în articole precum plugurile agricole și mașinile textile, dar și pentru turnarea vaselor de gătit. Datorită proprietăților sale necorespunzătoare, fonta a eșuat ca material structural. Oțelul se afla la coada clasamentului și era rezervat doar pentru articole precum ceasuri, arcuri, coase și săbii și era scump de produs (prin metoda creuzetului Benjamin Huntsman).
Nici vorbă pe atunci de modernele și durabilele țevi laminate din oțel carbon sau tablă pentru construcții și structuri navale ori terestre.
Se spune că ”nevoia te învață” și oamenii timpului celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea căutau frenetic un material structural puternic cu rezistență mare la torsiune și compresie pentru realizarea liniilor de cale ferată, nou mijloc de locomoție abia apărut.
Fierul forjat era oarecum potrivit pentru acest scop și avea un preț rezonabil, fiind produs în cantități mari de mulți ani, prin procesul metalurgic dezvoltat de Henry Cort, în care fierul topit era agitat pentru a i se îndepărta impuritățile. Acest metal a fost folosit ulterior, o perioadă, mai întâi la corpul navelor moderne cu abur și apoi la podurile metalice.
Cu toate acestea, comunitatea inginerească era foarte conștientă de calitățile și beneficiile superioare oțelului, dar doar dacă acesta ar fi fost produs la un cost mult mai mic.
Părintele siderurgiei moderne a fost un britanic pe nume Henry Bessemer, care, în 1856 a anunțat o nouă metodă a procesului de obținere a oțelului, care îi poartă și numele, prin care acest metal se producea mult mai ieftin și, mai important, în cantități mult mai mari.
Invenția lui Bessemer a redus enorm prețul pe tona de oțel și, de atunci, acesta a început să înlocuiască fierul forjat în aproape toate aplicațiile.
Turnul Eiffel a fost ultima mare structură construită cu ajutorul acestui din urmă material, de atunci înainte, prin diverse alte inovații, oțelul a dominat - și continuă să o facă - toate ramurile industriale și de construcții din lume.
Așadar, deși azi este un metal banal, oțelul a avut un rol esențial în dezvoltarea societății omenești în ansamblu și în progresul de scară, fiind și azi unul din pilonii unor domenii economice esențiale cum ar fi industria constructoare de mașini sau a infrastructurii de transport.
Sursa foto: pixabay.com
Web Design by DowMedia