Preacuvioși și preacucernici părinți,

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Biserica, una și nedespărțită, a mărturisit dintotdeauna în Simbolul niceo-constantinopolitan, dezvoltând învățătura de credință apostolică, că Mântuitorul Hristos este „Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, și S-a făcut om”. Mărturisind acestea, teologia răsăriteană accentuează faptul că Mântuitorul Hristos, Care S-a înomenit din Fecioara Maria, este Unul și Același cu Ipostasul Dumnezeiesc născut din Tatăl înainte de veci, deschizându-i omului posibilitatea îndumnezeirii firii sale omenești, adică a dezvoltării chipului lui Dumnezeu, primit la facerea lui, spre o asemănare tot mai deplină cu Acesta.

Astfel, înomenirea Domnului este „cel mai mare bun de pe pământ, prin care se mijloceşte legătura şi comuniunea cu Dumnezeu” , după cum afirmă întreaga teologie patristică. Înomenirea Fiului lui Dumnezeu, ca posibilitate a îndumnezeirii omului, devine piatra de temelie a Bisericii pământești; omul, dezechilibrat de căderea în păcat a protopărinților Adam și Eva, a reintrat pe făgașul lui firesc de a tinde spre asemănarea cu Dumnezeu: „Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om, ca şi tu să afli de la om, că omul poate ajunge dumnezeu”. Fiul lui Dumnezeu devine Fiul Omului, făcându-i pe toți oamenii fiii lui Dumnezeu prin înomenirea Sa: „În cel din urmă timp, Dumnezeu a hotărât să se nască nu profeţi, şi nici alţii plăcuţi Lui, ci chiar Cel Unul Născut al Său prin Fecioară, pentru ca mântuirea omenească, pierdută prin neascultarea unui singur om, să fie regăsită prin Dumnezeu omul şi, pentru că o femeie adusese primului bărbat pricina morţii, tot o femeie să poarte în trup omenesc pricina vieţii. Nu este o înjosire faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a născut dintr-o fecioară, fiindcă a fost zămislit şi adus pe lume ocolind cele ale firii. Fecioară a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu întrupat de la Duhul Sfânt, Fecioară a născut, Fecioară a rămas după naştere şi Acelaşi Fiu al lui Dumnezeu a devenit şi Fiu al Omului”. Înomenirea Fiului lui Dumnezeu a fost una reală, Dumnezeu luând asupra Sa ceea ce îi era străin firii Sale „căci S-a pogorât la smerenie şi S-a arătat ca noi, nu ca să pătimească ceva din ale celor ce s-au obişnuit să facă nedreptăţi, deci nu renunţând să fie Dumnezeu şi Fiu cu adevărat, ci ca să ridice pe cel ce era în stare de rob şi de creatură, adică pe noi, la slava care se află în mod propriu numai la El singur, făcându-ne fii ai lui Dumnezeu. Deci când e pus între noi, fiindcă S-a numit Întâiul Născut, nu-L forţăm să coboare la ceea ce e contrar firii Lui, departe de aceasta. Ci ne ridică mai degrabă El pe noi spre demnitatea cea mai presus de fire. Căci a declara că firea dumnezeiască şi negrăită a fost forţată sau învinsă de creatură, cum n-ar fi cu totul absurd? Deci făcându-Se ca noi, nu înseamnă că va fi cândva ca noi, ca Unul ce-ar fi lepădat ceea ce-I este propriu, ci noi ne-am ridicat prin El mai presus de noi, depăşind, prin cinstirea din partea Lui, măsura noastră, înălţându-ne spre ceea ce e sus şi deasupra noastră”.

Sfântul Grigorie de Nyssa, în paginile scrierilor sale, arată că firea omenească căzută în păcat a fost sfințită prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu, dându-le acestora posibilitatea de a se naște în Trupul Său, adică în Biserică: „Vorbesc despre marea taină a dreptei credinţe, prin care Dumnezeu S-a arătat în trup; despre Cel Ce era în chipul lui Dumnezeu şi a petrecut între oameni în trup, cu faţă de rob; despre Cel Care, după ce Şi-a însuşit ca pârgă firea pieritoare a trupului, pe care a luat-o asupra Sa prin fecioria nestricată, sfinţeşte împreună cu ea, întru nestricăciune, firea comună, prin cei ce se unesc cu El, prin împărtăşirea de taină, hrănind trupul Său, adică Biserica, şi articulând în chip cuvenit mădularele ce odrăslesc prin credinţă în trupul comun. Prin aceasta orânduieşte totul în chip frumos, făcându-i pe credincioşi ochi, gură, mâini şi celelalte mădulare, într-un mod cuvenit şi armonic. Căci aşa zice Pavel: Un trup este, dar multe mădulare (I Corinteni XII, 14)”.

Credința că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu constituie piatra de temelie a Bisericii, așa cum Hristos Domnul spune: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei XVI, 16). Evanghelia Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan începe afirmând faptul că Hristos Domnul este Fiul lui Dumnezeu cel din veșnicie: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan I, 1-3) și se încheie prin mărturisirea că El, Mântuitorul Hristos, este Dumnezeu înomenit: „Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (Ioan XX, 31). Pentru răscumpărarea omului din păcat era nevoie ca Dumnezeu să Se facă om, mărturisește Sfântul Vasile cel Mare: „Dacă venirea Mântuitorului n-ar fi avut loc în trup, atunci Mântuitorul n-ar fi plătit morţii preţul răscumpărării noastre şi n-ar fi nimicit puterea morţii. Într-adevăr, dacă ceea ce fusese supus puterii morţii ar fi fost altceva decât ceea ce a luat asupră-Şi Mântuitorul, atunci moartea n-ar fi încetat de a-şi arăta mai departe lucrarea şi n-am fi avut nici un folos din suferinţele îndurate prin trupul purtător de dumnezeire. Dacă Mântuitorul n-ar fi omorât păcatul în trup, noi n-am fi fost înviaţi în Hristos, ci am fi rămas morţi în Adam; ceea ce căzuse n-ar fi fost reînnoit, ceea ce fusese zdrobit şi doborât n-ar fi fost ridicat din nou;  ceea ce devenise străin de  Dumnezeu,  prin  înşelăciunea diavolului, n-ar fi fost din nou înrudit şi înfiat de Dumnezeu”.

Dreptmăritori creștini,

Pentru noi creștinii, singura noutate care apare în istorie, singurul lucru care a avut puterea de a-l schimba pe om nu doar moral, ci și ontologic, este înomenirea Fiului lui Dumnezeu: „... lumea asta a noastră, a oamenilor, n-a cunoscut din veac decât un singur eveniment cu adevărat ieşit din comun, uimitor şi neasemuit: atunci, anume, când Fiul lui Dumnezeu S-a arătat cu adevărat pe pământ”. Scopul principal al înomenirii Fiului lui Dumnezeu este aducerea omului în comuniunea de care el se desprinsese prin păcat; Dumnezeu „Se unise cu omul pentru ca omul să se îndumnezeiască prin acest amestec”. Sfântul Ioan Casian, citând din scrierile Fericitului Augustin, arată că: „Pentru ca oamenii să se nască din Dumnezeu, S-a născut mai întâi Dumnezeu dintre ei: Hristos Dumnezeu. Şi Hristos la naşterea dintre oameni n-a căutat pe pământ decât mamă, fiindcă tată avea în cer, născut din Dumnezeu, prin Care suntem făcuţi, şi născut din femeie, ca prin El să ne facem, din nou”.

 Voința Sa omenească, unită cu cea dumnezeiască, a așezat toate străduințele omenești în ascultare de voia Tatălui: „Şi a coborât acolo chiar viaţa voastră şi a adus moartea noastră, şi a ucis-o din bogăţia vieţii Sale şi a tunat, strigând ca să ne întoarcem de aici în acel ascuns de unde a venit la noi chiar în pântecele feciorelnic unde s-a unit cu El firea omenească, carne muritoare, ca să nu fie mereu muritoare. Şi de aici «ca un mire care iese din camera sa de nuntă, bucura-se-va ca un uriaş care aleargă în drumul său»”.

Hristos Domnul, „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni II, 7-8). A luat chip de rob pentru a umple acest chip al nostru de strălucirea Lui dumnezeiască, așa cum lămuritor ne învață dumnezeiescul părinte Chiril al Alexandriei: „De dragul nostru, n-a ţinut să rămână în demnităţi excelente şi supreme, adică în chipul şi egalitatea Tatălui, ci a ales golirea (chenoza) în trup, cu toate urmările ei normale şi cuvenite, socotind această umilire ca nimic, numai ca să restabilească integritatea noastră, recreând firea de la început în El spre înnoirea vieţii în Duhul”. Pentru noi, Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa ceea ce se potrivea cel mai puțin naturii Sale, anume firea omenească. Dumnezeu, prin trimiterea Fiului Său, Care a luat trup omenesc, a venit ca păcatul să fie condamnat pierzării, ca legea păcatului să nu mai rodească în trup, ci cea naturală a binelui, ca oamenii să nu mai dea ascultare poftei trupului, ci poruncii Duhului: „Şi pentru noi S-a făcut sărac, ca noi să trăim în moartea Lui şi să ne îmbogăţim în sărăcia Lui şi să împărăţim în chipul robiei Lui (II Corinteni IX, 8)”. Înomenirea Fiului lui Dumnezeu a fost singura posibilitate de întoarcere a omului în Casa Tatălui Său: „A venit printre noi şi S-a făcut om nu pentru Sine, ci a pregătit calea prin Sine şi în Sine, pentru ca firea omenească să scape de moarte şi să se întoarcă la nestricăciunea cea de la început”.

Deşi spunem că S-a întrupat, nu zicem că S-a îmbrăcat numai în trup Cuvântul lui Dumnezeu, ci prin numele de trup e arătat omul întreg. Toate aceste învățături le putem citi expuse cu claritate și în Tratatul despre întruparea Cuvântului al Sfântului Atanasie cel Mare, care accentuează faptul că „Noi am fost motivul pogorârii Lui, şi neascultarea noastră a făcut iubirea de oameni a Cuvântului ca Domnul să vină la noi şi să Se arate între oameni. Pentru că noi am fost pricina întrupării Lui şi pentru a noastră mântuire S-a lăsat mişcat de iubirea de oameni ca să Se sălăşluiască în trup omenesc şi să Se arate în el”. Cei ce nu înțeleg astfel înomenirea Fiului lui Dumnezeu, Îl răstignesc iar pe Hristos Domnul. Hristos Domnul S-a înomenit, pentru ca noi să fim îndumnezeiţi, aceasta a fost dintotdeauna dreapta învățătură a Bisericii noastre. „Pentru aceasta a şi venit Domnul, singurul doctor adevărat, pentru ca să vindece sufletele celor credincioşi de patimile cele incurabile şi să le curăţească de murdăria leprei răutății”.

Căderea în păcat a adus omului un imens dor după Dumnezeu pe care nu l-a putut astâmpăra cu nimic. Depărtarea omului de Dumnezeu prin păcat a adus omului o continuă suferință, un continuu suspin după Dumnezeu, care nu s-a stins decât prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Dar dacă omul a trăit și trăiește cu acest dor după Dumnezeu, până la starea bărbatului desăvârșit, când Hristos Domnul va trăi pururi în noi: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni II, 20), Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește în scrierile sale și despre dorul nesfârșit al lui Dumnezeu de oameni: „din dor nesfârşit după oameni S-a făcut cu adevărat Cel Ce există prin fire Însuşi cel iubit (dorit)”, așa cum Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan mărturisește: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre (I Ioan IV. 9-10). Hristos Domnul pentru noi S-a făcut ca noi, „din iubirea Sa nesfârșită de oameni, ca şi noi să câştigăm pentru El slava în cele bune şi să ne facem dumnezei mai presus de om, prin har şi din iubirea de oameni”.

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Dumnezeu, de la înălțimea Sa negrăită, Se coboară pe Sine în lume la o măsură a smereniei care nu poate fi cuprinsă de mintea omenească. Dumnezeu, făcătorul a toate, S-a născut din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ca prunc în peștera Betleemului și în iesle S-a culcat (Luca II, 7), învățându-ne pe noi oamenii ce înseamnă smerenia și faptul că iubirea presupune întotdeauna și jertfă prin smerirea de sine.

Pentru aceea trebuie și noi să ne facem prunci pe noi înșine, adică să urmăm simplitatea, smerenia și curăția acestora, precum Hristos Domnul zice: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte” (Matei XVIII, 3-5). Lipsește tot mai mult lumii acesteia smerenia. Nu mai știm sau nu mai vrem să ne smerim, considerându-ne mai buni decât aproapele nostru. Ne vedem doar pe noi și nevoile noastre, uitând că în aproapele Îl găsim pe Domnul Însuși. Astfel, înțelegem de ce spiritualitatea răsăriteană acordă o importanță atât de mare smereniei în drumul omului spre asemănarea cu Dumnezeu: „A fost întrebat un Bătrân: Care este sporirea omului? Și el a răspuns: Smerenia! Altă sporire nu este. Căci cu cât coboară mai mult în smerenie, cu atât urcă mai mult în înălțime”.

Un alt lucru pe care trebuie să-l aprofundăm din lecția Nașterii Domnului este ascultarea desăvârșită pe care Domnul o pune înaintea noastră: Dumnezeu, Cel ce stăpânește toate, căci „împărăţia Lui peste toţi stăpâneşte” (Psalmul CII, 19), Cel Ce supune toate prin cuvântul poruncii Lui (Psalmul VIII, 6), S-a supus pe Sine, făcându-Se întru toate ascultător față de ceea ce L-a născut. Astfel și noi, ascultând de părinții noștri duhovnicești, să rămânem statornici și neclintiți în dreapta credință, dând pildă tuturor prin buna lucrare a noastră. Calea ascultării este întotdeauna calea smereniei pentru că omul se poate întoarce la ordinea dinaintea căderii în păcat numai prin pocăință și ascultarea de voia lui Dumnezeu, ceea ce implică lepădarea voii proprii. Nu trebuie să înțelegem prin ascultare doar o simplă conformare morală, ci, mai mult, o raportare existențială a persoanei umane la Dumnezeu, adică unirea rațiunii umane cu cea dumnezeiască. „Spuneau Părinții că acestea sunt cele pe care Dumnezeu le cere de la creștini: Să se supună Sfintelor Scripturi, cele spuse să fie și făcute și să asculte de cârmuitori și de părinții duhovnicești”.

Să nu uităm ca la cumpăna dintre anii 2019 și 2020, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, să aducem în fiecare biserică  de parohie sau de mănăstire rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul ce a trecut și să-I cerem binecuvântarea dumnezeiască în toată lucrarea cea bună și folositoare din Anul Nou în care vom intra.

Totodată, vă facem cunoscut că anul 2020 a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca Anul omagial al pastorației părinților și copiilor și Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români. De asemenea, tot în anul în care intrăm, în Arhiepiscopia Râmnicului vor avea loc o serie de manifestări duhovnicești și culturale deosebite, prilejuite de împlinirea a 300 de ani de la nașterea în Împărăția lui Dumnezeu a Sfântului Cuvios Antonie de la Iezer, ocrotitor al acestei eparhii.

Fie ca sărbătoarea Naşterii Domnului, a Noului An și a Botezului Domnului să vă aducă multă pace, sănătate, bucurie şi întărire spre împlinirea a toată fapta cea bună întru iubire desăvârșită, să rămâneți tari și statornici în dreapta credință spre dobândirea Împărăției lui Dumnezeu.