Înaltpreasfinția Sa a arătat că unitatea națională a poporului s-a realizat și datorită comuniunii de credință. „Construirea acestei biserici în momente dificile ale istoriei reprezintă un act de credință a locuitorilor care deveneau martori ai darurilor oferite de Dumnezeu părinților cu viață sfântă de la Mănăstirea Frăsinei cât și ai binefacerilor primite de închinătorii și pelerinii veniți din întreaga țară. Încredințați din viața Sfintei Cuvioase Parascheva, sub ocrotirea căreia s-a așezat întreaga comunitate, că Dumnezeu sălășluiește în inimile celor smeriți și sinceri în credința lor, preoții și credincioșii au căutat să rodească în viețile lor cuvântul Evangheliei care este o permanentă chemare la sfințeinie”.

Tâlcuind pericopa evanghelică a duminicii, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie a evidențiat că „depărtarea de Dumnezeu și patimile întunecă mintea și atât de mult slăbește voința încât în ținutul Gherghesenilor omul demonizat rătăcea fără haine printre morminte, ducând o viață rușinoasă. Deși îl robise pe acest om, demonii recunosc dumnezeirea Mântuitorului Hristos, iar cel care pătimea  „văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui” (Luca VIII, 28).

„Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el” (Luca VIII, 30). A întrebat Dumnezeu, învață Sfântul Chiril al Alexandriei, pentru ca noi să aflăm de mulțimea mare de demoni ce împărțeau sufletul unui singur om, născând în el o nebunie groaznică și înfiorătoare”.

Ne încredințăm însă și de nesfârșita iubire a lui Dumnezeu față de oameni, pentru că Mântuitorul, întocmai cum facuse și în cazul altor demonizați, orbi, șchiopi, paralitici, îl vindecă pe acest demonizat și, prin acceptul pe care îl oferă demonilor de a intra în turma de porci le arată celor din comunitate cruzimea și răutatea deminilor dar și necesitatea întoarcerii lor spre Dumnezeu, după modelul celui vindecat. Acesta, după ce a primit vindecarea minții, ieșise din lăcașurile mormintelor și se întorsese la casa sa, însă, mai mult decât atât, cel care a purtat în el un mormânt al minții devine un templu al lui Dumnezeu, după cum ne învață Sfântul Ambrozie al Mediolanului. Depărtarea de Dumnezeu este astfel mormântul însingurării omului. Omul depărtat de Dumnezeu se izolează în el însuși, îndepărtându-se și de comuniunea cu aproapele”, a încheiat Înaltpreasfinția Sa.