Reprezentanţi ai statului avem destui. Simboluri nu mai avem. Personalităţi. Caractere. Suntem „reprezentaţi”, cu siguranţă, de conducătorii pe care îi merităm, alegându-ni-i prin vot democratic.

Poporul a votat pe măsura bunei sale credinţe, vecină, uneori, cu credulitatea. Aceşti politicieni pe care ni i-am ales, ne reprezintă, deci.

Vorbeam, însă, de simboluri, de personalităţi esenţiale. Iar Regele Mihai a fost o astfel de personalitate. Un astfel de caracter. Nu şi Casa Regală supravieţuitoare.

Dacă în tot acest timp, trecut de la abdicarea forţată a fostului suveran, până ieri-alaltăieri, am sperat să prind timpul reaşezării monarhiei în drepturile sale istorice – cu precădere, după decembrie 1989 -, astăzi, în actuala conjunctură, mie, personal, mi-e greu să cred că se mai poate întâmpla asta.

E greu să-mi închipui cum poate reprezenta, cu seriozitate, ţara, o regină/un rege, care nu este în stare să distingă, să înţeleagă şi să accepte profunzimi sufleteşti.

În ce fel ar putea conduce destinele unei naţii un astfel de suveran?! Ce ar înţelege el din trăirile supuşilor săi?

Nu de despoţi mercantili are ţara nevoie, ci de un cap încoronat, bine mobilat.

Nu pot înţelege un urmaş la tron care acceptă ca familia sa, Casa pe care o reprezintă, să devină un ONG(?), un SRL(?), o „Persoană juridică de drept privat cu statut de utilitate publică”, garantându-i-se, în consecinţă, siguranţa socială.

Despre ce vorbim astăzi, aici?! Despre transformarea Casei Regale a României într-o instituţie predată statului paralel cu el însuşi? Despre o fantoşă, despre o formă fără fond?

Este interesant de ştiut cine a dat ok-ul acestei tranzacţii în care se oferă, la schimb, ADN-ul demnităţii româneşti, lăsat de Rege, prin sângele său, urmaşilor la tron!

Şi apoi, nu pot înţelege nici demersul viitorului rege de a-şi fi împiedică nepotul – sânge din sângele său – să-şi ia rămas bun de la omul-bunicul-regele lui, cu o strângere de mână, cu o privire, cu un gând nerostit, indiferent cât de „ireparabilă” i-ar fi fost vina lumească.

Omenia este, până la urmă, apanajul unşilor divinităţii pe pământ, nu?

Şi tot până la urmă, e dreptul meu să-mi pun întrebări, câtă vreme Casa Regală a conchis că, deşi e imperios să reprezinte o naţiune, îşi reprezintă, se pare, propriile interese.

Marian Sultanoiu (gandul.info)