Părintele Moga Nicolae este Consilier Administrativ în cadrul Arhiepiscopiei Râmnicului şi paroh la Biserica Sfântul Nicolae din Parohia Voineasa, jud. Vâlcea. Absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Hirotonit preot la 1 ianuarie 1978, pe seama Parohiei Bumbuieşti, com Boişoara, județul Vâlcea, iar din anul 1983 s-a transferat la Parohia Voineasa. A realizat multe lucrări administrative la cele două parohii. Între anii 1990 – 2004 a predat religia, muzica şi limba latină la Şcoala Generală cu clasele I-VIII din comuna Voineasa, judeţul Vâlcea. A publicat peste 15 cărţi şi 163 de articole în 31 de publicaţii.
Suntem ziariști, părinte Nicolae Moga, așa încât ne vom „răsfăţa” profesional, pentru început, cu o serie de întrebări „comerciale”. Iată, de pildă, vă întrebăm: De ce vrea Dumnezeu să credem în El?
Mai întâi de toate sunt onorat de faptul că aţi venit să stăm de vorbă, socotind că întrebările dumneavoastră au interes pozitiv şi nu sunt doar o simplă curiozitate lipsită de importanţă. De aceea mă rog Lui Dumnezeu să ne calăuzească în acest dialog. De ce spun acest lucru, pentru că noi, oamenii, în fiecare zi şi moment al ei, mărturisim pe Dumnezeu atunci când stăm de vorbă acasă, pe stradă, la serviciu, ne folosim de Cuvânt care după cum ştim „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan I,1). La Mântuitorul Hristos veneau oameni şi-L întrebau: cine eşti ? Iar Sfinţii Apostoli se întrebau: Cine o fi Acesta care umblă pe mare?...parcă nu-i om! La Sfinţi din Pateric veneau oameni într-un timp când credinţa era mai puternică, iar azi, într-o lume din ce în ce mai secularizată, omul are nevoie, pe lângă oferta mass-mediei, de adevărul Bisericii, că viaţa aceasta nu are rost fără Hristos, Care este Logosul întrupat în istorie.
Revenind la întrebarea dumneavoastră, credinţa în Dumnezeu, ca act intelectual este încredere în El şi în ceea ce El ne descoperă. Ea este necesară pentru mântuire după cum ne arată Însuşi Mântuitorul Hristos atunci când îi trimite pe apostoli la propovăduire: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată lumea. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu XVI, 15-16. Ea trebuie să fie însoţită de fapte: ”Credinţa fără fapte este moartă” (Iacob II, 17). Prin credinţă nu suntem singuri, căci cel ce crede, intră în legătură cu El şi se revarsă asupra lui puteri dumnezeieşti, care îl întăresc, îl luminează, îl mângâie, încât „nimic nu-i va fi cu neputinţă” (Matei XVII, 20). Iar legătura aceasta se stabileşte între două persoane: om – Dumnezeu. Observăm acest lucru în activitatea Mântuitorului Hristos care ori de câte ori venea cineva la El, îl întreba: „crezi tu că pot să fac aceasta”, sau îi zicea: „crede numai”, că „de poţi crede toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu V, 36; IX, 23). Aceasta poate „muta şi munţii”. La răspunsul: „cred Doamne” – cererea lui se împlinea şi Mântuitorul îi spunea: „Credinţa ta te-a mântuit” (Luca VIII, 48; XVIII, 48). Iată că ajutorul Său era condiţionat, cerându-le să creadă în El. Nu trebuie să aşteptăm de la credinţă numai minuni, căci poate face minuni, ci faptul că prin ea se stabileşte legătura dintre noi şi Dumnezeu. Este oare vreo minune mai mare care să o întreacă pe aceasta? Credinţa face dintr-un om rău un om bun, schimbă sufletul, dintr-un egoist un om jertfelnic, din păcătoşi sfinţi, din violenţi blânzi etc. Iată doar câteva exemple de minuni ale credinţei.
Apoi credinţa este un mijloc de cunoaştere a lui Dumnezeu după cum spune Sf. Apostol Pavel: „Prin credinţă cunoaştem că lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu, aşa că cele văzute şi-au luat începutul din cele nevăzute” (Evrei XI, 3). Deci este renunţare la noi înşine şi ne încredem în Cel ce ne-a creat. Dumnezeu S-a descoperit oamenilor în multe feluri şi în multe rânduri. Pentru creştin, credinţa este o legătură liberă, personală, conştientă cu Mântuitorul, o ascultare neclintită de poruncile Lui, izvorâte din iubire. După cum o bucată de fier pusă în foc devine foc, aşa voia credinciosului devine una cu voia Lui Dumnezeu şi se arată în afară în fapte de sfinţenie, de milostenie, de îndelungă răbdare, de tot ce e bine şi frumos încât poate exclama cu Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine ” (Galateni II, 20).
Ce înseamnă „robul lui Dumnezeu”, sintagmă care, cel puţin în zilele noastre, în care libertatea este în prim-plan, pare umilitoare?
Într-adevăr, în limbajul omului secularizat obişnuit din ce în ce mai mult cu termenii: liber, libertate, liber cugetător, sintagma robul lui Dumnezeu este greu de acceptat, însemnând sclav, sau om lipsit de libertate. Însă în limbajul teologic, orice creştin este rob al lui Dumnezeu, care-L recunoaşte ca Stăpân, Creator al omului. Ca rob al lui Dumnezeu nu te afli sub Dumnezeu, ci întru Dumnezeu, adică în interiorul libertăţii Lui, ca cetăţean al Împărăţiei Cerurilor. Adică nu te poţi considera sclav, prizonier într-un lagăr fără ziduri, fără paznici, fără garduri şi fără margini. Mântuitorul ne-a eliberat din robia păcatului săvârşit de Adam (care şi-a folosit în rău libertatea) şi ne-a redat robiei Lui Dumnezeu despre care Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Rob al lui Hristos este numai acela care este slobod de păcat”. Libertatea faţă de lume şi faţă de tine, te ridică pe treapta de rob al lui Hristos, iar omul cu adevărat liber este omul duhovnicesc.
Fecioara Maria, atunci când a primit vestea de la înger, că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu a zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea” (Luca I, 38).
Cum interpretaţi spusele Sfântului Grigorie de Nyssa: „Nu spargeţi oasele Scripturii, având dinţii înţelegerii voastre de lapte, ca să nu pieriţi”?
Sfânta Scriptură se recomandă a fi citită de către credincioşi dar asta nu înseamnă că Biserica îngăduie fiecăruia să o tălmăcească după mintea şi pricepera sa. Sfântul Apostol Petru spune despre unele scrieri ale Sfântului Apostol Pavel că „în ele sunt lucruri anevoie de înţeles (oasele Scripturii), pe care cei neştiutori şi neîntăriţi (având dinţii înţelegerii voastre de lapte) le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru III, 16). Diaconul Filip, în drum spre Gaza, întâlnind pe famenul etiopian citind, în căruţă, din proorocul Isaia, l-a întrebat: „Oare înţelegi cele ce citeşti ?”, la care famenul a răspuns: „Cum voi putea înţelege, de nu mă va povăţui cineva?” (Faptele Apostolilor VIII, 27-31). Aşadar, doar Biserica este autoritatea care tâlcuieşte Cuvântul lui Dumnezeu, pe care credincioşii trebuie să-l menţină, fără a se abate de la acesta (ca să nu pieriţi).
Bisericile şi confesiunele creştine neortodoxe în istorie s-au îndepărtat de la credinţa cea adevărată, adică Biserica Ortodoxă care este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică. Ea a mărturisit şi păstrat credinţa Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor Părinţi şi îndeosebi a Sfinţilor Părinţi care au fost prezenţi la cele şapte Sinoade Ecumenice. Sunt ecumenist mărturisind şi făcând cunoscută credinţa ortodoxă cu smerenie şi iubire creştină, fără ură, celor de alte confesiuni pentru a contribui la apropierea dintre creştini, prin valorile veşnice ale Ortodoxiei. Această învăţătură nu ne izolează de semeni, iar acest aspect trebuie să se manifeste pozitiv în viaţa credincioşilor noştri. Dacă a luat foc casa unui semen sau a suferit un accident, pentru că are altă credinţă, nu-l ajutăm pentru că noi suntem ortodocşi ? Dacă-l ajutăm nu înseamnă că ne-am pierdut credinţa, identitatea, din contră, arătăm în fapte valoarea credinţei noastre. Noi avem o identitate proprie a sufletului şi trupului, ne împărtăşim dintr-o pâine, realizând un singur trup. Trupul lui Hristos nu poate fi împărţit. De aceea, Biserica se numeşte Trupul lui Hristos, iar noi mădulare ale ei.
Vom formula o afirmaţie şi vă rugăm să ne spuneţi dacă şi cât este de adevărată sau eronată. Dogma oricărei religii este un model mai mult sau mai puţin corect de interpretare a existenţei.
Dogma, în creştinism, prezintă un adevăr de credinţă revelat, descoperit de Dumnezeu. Ea a fost formulată în cadrul unui Sinod Apostolic sau Ecumenic, întemeiată pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, adevăr care este apoi însuşit de întreaga Biserică şi nu poate fi schimbat, modificat de nimeni. Credinciosul ascultă cuvântul celui care îi învaţă pe alţii adevărul, chiar şi atunci când acesta nu are o viaţă conformă cu ceea ce spune, fiindcă dacă învaţă drept – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – nu lua aminte la viaţa lui, ci la cuvintele lui. Dogmele drepte despre Dumnezeu sfinţesc viaţa credinciosului, deci au un caracter sfinţitor, căci orice om se sfinţeşte prin credinţă, remarcă Sfântul Maxim Mărturisitorul. Pentru Creştinism există un singur adevăr atotcuprinzător care ne mântuieşte: Iisus Hristos. De fapt Creştinismul este singura religie revelată.
Lucian Blaga spune: “Diavolului să nu-i faci hatârul să stai de vorbă cu el. Pentru că până la urmă te bate în dialectică şi te înduplecă”. Ce-a vrut să spună ?
Diavolul are nume: Satana, Azazel, Mamona, Belzeebut, deci are identitate, bine conturată aşa după cum ne spun textele scripturistice: „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei VI, 24); „dacă pe stăpânul casei l-au numit Belzeebut, cu cât mai mult pe casnicii lui?” (Matei X, 25). Poporul îi spune Cel rău, Ducă-se pe pustii, Încornoratul, Întunecatul. Diavolul este lucrător al răului în lume. Nu Dumnezeu a creat răul. Cel rău desparte, dezbină, este cel care pune lucrurile să se ciocnească între ele. Răul nu poate stăpâni în lume dacă omul se împotriveşte. Când libertatea demonului intră în legătură cu libertatea omului, acesta din urmă perverteşte chipul lui Dumnezeu. Binele nu se mai săvârşeşte, Dumnezeu este ocolit de om. Trebuie refuzat dialogul cu diavolul pentru că ispita lui are ca finalitate păcatul. El are atâta putere cât îi dăm noi. Deci, pentru a evita greşeala, să evităm păcatul şi diavolul nu are putere asupra libertăţii noastre. Ne îndeamnă, dar nu ne poate obliga. Omul nu se poate feri din calea ispitei singur, decât prin invocarea ajutorului divin, după cum rostim în Rugăciunea Tatăl Nostru: „Şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne izbăveşte de cel rău...”. Cum ne apărăm de ispita diavolului: eşti ispitit să te lauzi, nu te lăuda, eşti ispitit de slavă deşartă, nu o dori, eşti ispitit să vorbeşti de rău, nu vorbi, eşti ispitit să minţi, nu minţi. Ispitele nu sunt de la tine, ci sunt chemări şi îndemnuri de la satana. Când diavolul reuşeşte să atragă intenţiile omului în intenţile lui, însemană că pregăteşte o acţiune comună. Deci răul este concret, are identitate şi personalitate. Fiind fiinţă spirituală se adreasă nouă prin spirit.
Te bate în dialectă, pentru că lucrează cu multă viclenie şi dispune de multe posiblităţi de înşelare. Cu cel deştept e deştept, cu cel prost e prost. El se înfăţişează mereu sub forma binelui, ne favorizează plăcerile doar cele pe care nu le obţinem firesc, cinstit.
Însă cea mai mare viclenie a diavolului e aceea de a ne convinge să credem că el nu există.
După această intrare în atmosferă, ca să zicem aşa, vom începe, cu adevărat, să vă adresăm întrebările personalizate pe care vi le-am pregătit. Cea dintâi ar fi: Cum aţi ajuns preot? Din ce ştiţi, în urma discuţiilor cu confraţii, cum este luată, de obicei, hotărârea de a deveni preot ?
Cred că Dumnezeu lucrează cu fiecare persoană în parte. Hotărârea de a deveni preot a venit în mod natural, din familie, unde am avut parte de o atmosferă deosebită. Mama era credincioasă şi avea nişte principii sănătoase. Mergea la biserică duminica şi în sărbători, la care luam parte şi eu. În casă nu lipsea rugăciunea la masă, seara înainte de culcare. Am învăţat de la alţii, văzându-i, cum se rugau la sfânta biserică sau în alte locuri. Duhul acesta al familiei m-a însoţit peste tot, oamenii locului, cu munţii care ocrotesc Mălaia. Aşa că după terminarea celor opt clase, seminarul a fost singura opţiune, singura alegere. Hotărârea a fost una naturală, a venit de la sine, nu m-a determinat cineva, nu am vorbit cu cineva străin de familie pentru luarea acestei decizii. Ceva din interiorul fiinţei mă îndemna să merg la teologie, nimeni nu m-a obligat, poate glasul sufletului, sau mai bine spus dorul după Dumnezeu. Mai mult, atunci se susţinea examenul de admitere în luna septembrie, toţi colegii de clasă intraseră la diferite licee, din luna iulie, eu, pe timpul verii primeam îndemnul, de la anumiţi profesori şi oameni de partid să nu susţin examen pentru seminar, fiind considerată o opţiune înjositoare (!!!).
Victor Hugo afirmă că dacă nu ar fi fost poet, ar fi fost soldat. Sfinţia Voastră, dacă nu aţi fi fost preot, ce aţi fi fost ?
Nu ştiu ce lucrare mi-ar fi încredinţat Dumnezeu !
Am învăţat de la credincioşii mei multe lucruri folositoare şi într-o oarecare măsură m-au şi format, fapt pentru care le sunt mereu recunoscător. I-am ascultat cu multă atenţie pe fiecare. Cei mai în vârstă aduceau mereu vorba despre trecutul lor fascinant prin care au trecut. Îmi vorbeau de bunici, obiceiuri, oameni importanţi din viaţa lor, mărturisiri din Primul şi Al Doilea Război Mondial etc. De aici până a reţine în scris nu a fost decât un pas. Aşa s-a născut şi suţinut ideea care a devenit pasiune de a continua şi aprofunda prin documente spusele credincioşilor. Cred că o monografie nu se citeşte, ci se trăieşte şi se lasă mai departe, adăugându-se la ea, ceea ce viaţa oferă cu amprenta celor care au existat înainte. N-am scris aceste monografii pentru cineva, ci pentru mine. Căci a cerceta e bine, a scrie e mai bine, dar a tipări e cel mai bine. Nicolae Iorga afirma că doar atunci vom avea o istorie adevărată a neamului, când preotul şi învăţătorul va scrie monografia fiecărei localilităţi.
În ce constă, concret, bucuria de a documenta şi redacta monografia unei localităţi?
Fără a fi encomiastic, trebuie să subliniez faptul că am salvat de la distrugere multe documente în limba slavă, pe marginea cărora se poate scrie sau rescrie istoria din zona de nord a judeţului Vâlcea, în anumite perioade. Am predat Arhivelor Statului din Vâlcea peste 1000 de zapise, foi de zestre, documente în chirilică şi limba română fără ca cineva să mă îndemne sau să-mi recomande şi fără a urmări un anumit folos material. Multe dintre ele au fost publicate şi sunt expuse în felul acesta cercetării celor interesaţi: istorici, filologi, geografi etc. Documentul îţi oferă bucuria să nu laşi istoria unui loc să dispară, să nu se distrugă tradiţiile oamenilor, legendele, portretele oamenilor obişnuiţi şi să le oferi în mod corect aşa cum au fost, celor de azi. Documentul de arhivă are un limbaj anume, mult mai spiritualizat decât cel de azi, îţi aduce în faţă atmosfera epocii, parcă auzi şi vezi personajele cuprinse în el, cum stau de vorbă.
În rafturi de arhive, documentele bine catalogate stau aşezate spre cercetare, asemenea unor soldaţi care atunci când e nevoie, te apără. Cercetătorul curăţă arhivele de praf, caută un petic de hârtie aşezat cine ştie unde, pe care nu l-a ştiut nimeni. Îţi pune întrebări. Am un astfel de exemplu.
Am găsit la Arhivele Județului Vâlcea un document în care se preciza faptul că un detaşament rusesc se afla pe data de 11 mai 1877 pe pârâul Pietrii din Voineasa – Vâlcea şi care se îngrijea de înmormântarea unui camarad de-al lor !.
Ce căutau atunci, la acea dată acolo? Sau altădată, la Voineasa veneam de la sfânta biserică, spre casă, după săvârşirea sfintei slujbe, într-o zi de martie, pe o vreme cu lapoviţă şi observ în curtea unui familii, dosare, hârtii vechi adunate într-un loc. Întreb proprietarul dacă mă pot uita prin ele.
Da părinte, că le-am dat jos din podul casei să le arunc pe Lotru. Am descoperit acolo arhiva şcolii din Voineasa între anii 1888 – 1912 (!?). Astfel de situaţii au fost multe. Aşa se adună informaţie după informaţie, tot timpul sau plăteşti accesul la arhive, plăteşti în dreapta şi în stânga orice pagină xeroxată, fiecare drum prin magazia unei instituţii care nu ştie ce acte are, unde umblă şoareci. Poţi avea parte de alergii, din cauza hârtiei pe care o ai în mână, cu fiecare carte se măresc dioptriile. Ştiţi ce înseamnă tipărirea, apoi! Sponsori, înseamnă amânări, mai treceţi anul viitor! Iată cum se naşte o carte, care se numeşte monografie. Iată doar o parte concretă din travaliul unei astfel de lucrări. Cu toate acestea simţi o bucurie spirituală că laşi ceva în urma ta. Doar lucrurile spirituale rămân după noi.
Aţi publicat poezii. Vă supăraţi dacă vă rugăm să o alegeţi pe aceea care vi se pare cea mai frumoasă şi să o transcrieţi aici ?
Lumina
Lumina e veşnică,
noi suntem cei ce murim.
Noi suntem graiul,
ea e înţelesul lui.
Lumina e cântecul,
noi suntem ecoul lui.
Noi suntem părţile,
lumina e întregul lor.
Ea e lupta,
noi – zgomotul ei.
Lumina divină
inundă întunericul nostru.
Lumina de zi,
cerească, e veşnică.
noi suntem cei
Ce murim în ea.
Ce tâlc are această poezie ?
Această poezie s-a născut din atmosfera de lumină a învăţăturii Bisericii noastre cu privire la faptul că Mântuitorul Iisus Hristos şi-a ales pe Sfinţii Apostoli, cărora le-a dat puterea de a vesti şi a aduce lumină nouă spirituală, lumina dumnezeirii, spunându-le „Voi sunteţi lumina lumii”. Acest mesaj cuprinde misiunea cu care Fiul Lui Dumnezeu i-a trimis în lume pe Apostoli, misiune cu care de fapt este trimis fiecare preot prin Taina Hirotoniei. Lumina este absolut necesară pentru viaţa naturală ca şi pâinea, ca şi sarea, ca şi celelalte elemente fundamentale ale naturii. Nu se poate vorbi de viaţă fără lumină. Hristos spune „Eu sunt lumina lumii” (Ioan VIII, 12), iar învierea Sa a umplut toate de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de desupt. Seara, la vecernie, înainte de culcare, cântăm Lumină lină.
Care au fost factorii formatori ai personalităţii Sfinţei Voastre, oamenii, cărţile sau viaţa? În ce ordine ?
Oamenii – profesorii, ca îndrumători care mi - au recomandat ce să citesc, apoi viaţa.
„Bucurie sau plăcere?” v-aţi întrebat într-un mai vechi articol semnat de Sfinţia Voastră. Vă rugăm să îl rezumaţi.
Auzim foarte adesea aceste cuvinte exprimate în diferite împrejurări fără a fi folosite întotdeauna potrivit sensului lor. Aşa se face că cele două cuvinte par a fi sinonime după cum le acordă acelaşi înţeles, vorbirea cotidiană. Bucurie (hara, lb. greacă) este starea de mulţumire sufletească, pe când plăcerea (hedone, lb. greacă) exprimă starea de mulţumire trupească, pentru a exprima senzaţia care însoţeşte îndepărtarea durerii. Căutând la originea acestor cuvinte, observăm că bucuria este sentiment, iar plăcerea, senzaţie.
Bucuria ca stare existenţială e prezentă atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Bucuria spontană este caracteristică Psaltirei: „Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite” (Psalmul 50, 9)…„bucura-se-va limba mea, de dreptatea Ta” (v. 15).
Primul cuvânt rostit de Mântuitorul Hristos după Înviere, a fost acela de „Bucuraţi-vă!”. În acest context termenul are o mare importanţă şi valoare, fiindcă prin el s-a rostit totul, toată minunea Învierii şi a Întrupări.
Bucuria aparţine lui Hristos care o produce şi care, asemeni dragostei este împărtăşită ucenicilor Săi, după cum ne încredinţează textul biblic: „Acestea v-am spus – zice El – ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan XV,11), sau „acum vin la Tine (Tată)…ca bucuria Mea să fie deplină în ei” (Ioan XVII, 13). Bucuria divină este permanent transmisă şi reţinută în viaţa membrilor Bisericii de activitatea Sfântului Duh. De aceea se numără între roadele Duhului. Sfântul Apostol Pavel aminteşte de nenumărate ori în scrierile sale: „Bucuraţi-vă pururea în Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă” (Filipeni IV, 6), iar Sfântul Apostol Petru spune şi el: „Să vă bucuraţi cu bucurie mare” (I Petru IV, 13). Bucuria este o trăsătură esenţială a spiritualităţii ortodoxe şi nu greşim dacă afirmăm că Ortodoxia este bucurie. Părintele Nicolae Steinhardt îşi afirma preţuirea într-una din predicile sale, pentru Sfântul Serafim de Sarov, deoarece ştia să se bucure de viaţă. Acesta, fiecăruia i se adresa cu salutul: „Bucuria mea, Hristos a înviat !”.
„Plăcerea – zice Sf Maxim Mărturisitorul – naşte un şir de patimi. Între durere şi plăcere este o strânsă legătură, ele se succed, ca într-un cerc vicios. Căutând plăcerea, omul va avea, după gustul ei, durerea. Atât durerea cât şi plăcerea sunt nişte senzaţii simple.”
De multe ori omul a căutat plăcerea trupească, de aceea, potrivit unei înalte raţiuni dumnezeieşti, sufletul a avut de suferit. Plăcerea provocată de patimi este iluzorie, himerică, de scurtă durată, lăsând în urmă un acut sentiment al zădărniciei tuturor eforturilor. Acest lucru ne determină să afirmăm că plăcerea nu ne asigură împlinirea fiinţei, pentru că Dumnezeu L-a creat pe om cu un scop mai înalt, anume ca acesta să fie „capabil să se bucure de dinamismul generat de comuniunea cu El.”
Observăm că între bucurie şi plăcere există o deosebire atât teologic cât şi cultural. Plăcerea este strâns legată de trupul omului, de cele materiale, senzoriale, pe când bucuria ţine de suflet şi vine din siguranţa Învierii lui Hristos. Paştele, sărbătoarea bucuriei ne îndeamnă „Cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm…” ca ..„să se veselească cele cereşti şi să se bucure cele pământeşti”. Bucuria creştină este bucuria de a trăi, este dorinţa unei vieţi cât mai înalte, luminoase, dumnezeieşti, care nu se stinge niciodată.
În legătură cu această expresie pot spune că preotul este chemat să dea sens vieţii. Nu auzim noi expresia „e dezgustat de viaţă”, adică dezgustat de o viaţă fără rost, fără sens. Şi câte vieţi fără rost nu există...! Dacă există Dumnezeu, totul are sens. Mântuitorul Hristos ne-a arătat sensul vieţii, drumul pe care să-l urmăm: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV, 6). Viaţa fiind un dar de la Dumnezeu are sens în orice condiţii, chiar şi în cele mai grele, mai sensibile sau mizerabile situaţii.
Dacă omul va avea o atitudine corectă faţă de subiectul acesta, dacă îşi va şti adevărata menire, atunci va putea lua o atitudine corectă faţă de problemele particulare ale vieţii sale, precum relaţiile cu ceilalţi oameni, studiile, meseria, căsătoria, creşterea copiilor etc. Iar dacă nu va avea o atitudine corectă faţă de această problemă existenţială, atunci va eşua şi în împlinirea sensului vieţii sale. Ce sens pot avea scopurile particulare, atunci când viaţa omenească nu are sens în totalitatea ei ? Omul a fost plăsmuit de Dumnezu după chipul şi asemănarea Sa. Deci se vede marea dragoste a Creatorului faţă de om, care îl vrea Dumnezeu după har. Omul se raportează la obârşia existenţei lui, la Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu în viaţa de acum constituie condiţia menţinerii ei în cea viitoare. Această perspectivă a vieţii umane introduce o modificare radicala a viziunii asupra lumii. Nimic nu poate fi considerat bun, dacă se limitează la lume şi nu are legătură cu viaţa veşnică. Bogăţiile, onorurile, sănătatea şi viaţa însăşi nu constituie, în ultima analiză, bunuri în sine. Perspectiva creştină depăşeşte hotarele lumii şi timpului şi se întinde în veşnicie. De aici şi responsabilitatea faptelor noastre. Creştinul va fi judecat pentru faptele săvârşite.
Care este versetul biblic preferat şi de ce?
„Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă”(Matei 6,33)
Am simţit lucrarea lui Dumnezeu în toată viaţa mea până acum. Am observat că în efortul meu de a mă gândi la Dumnezeu, i-a fost adăugat celelalte, ca de la sine prin muncă, dar prin oportunităţi pe care dacă le-aş fi căutat prin intervenţii, sigur Dumnezeu nu mi le-ar fi scos în drum. Cred că această relaţie stabilită înainte îţi oferă posibilitatea să gândeşti, să faci ce ar face Hristos în locul tău. Ceea ce săvârşeşti, faci împreună cu Hristos. Dacă inversăm priorităţile, vom intra într-un cerc vicios în care nu ne vom mulţumi niciodată.
Părinte, a venit momentul unei întrebări pe care o adresăm tuturor intervievaţilor: Ce înseamnă, pentru Sfinţia Voastră, taina preoţiei?
Ştiind că preotul este omul lui Dumnezeu, este cel ce are puterea şi darul special de a lucra în numele cu puterea dată lui de Dumnezeu, deci puterea şi trimiterea nu este de la sine, nici de la oameni, ci de la Dumnezeu, cum să nu te cutremuri şi să nu fii responsabil tot timpul de acest fapt. Sunt conştient că din viaţa preotului credincioşii se împărtăşesc din cuvintele lui, din gesturile lui, din felul cum salută pe stradă, cum merge, ce preocupări are, din viaţa de familie a preotului, de educaţia pe care o dă copiilor săi, de felul cum slujeşte la biserică, de felul cum şi câtă grijă are de casa Domnului în raport cu a sa, de relaţia pe care o are cu credincioşii, cu cei în necazuri, cu cei bolnavi etc. Eram în primii ani de preoţie. Pe la sfârşitul lunii mai, mergeam pe trotuarul din faţa Arhiepiscopiei. La un moment dat am depăşit doi oameni necunoscuţi. După ce am trecut în faţa lor, i-am auzit zicând: Uite ăsta calcă a preot! Doamne, m-am mirat profund. Cum te cunoaşte semenul şi după mers.
Preotul să fie blând căci nimeni nu poate fi mântuit cu sila, cu forţa sau ameninţarea, fiindcă el lucrează pe teritoriul sufletului care, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Sunt mai multe valurile care bântuie un suflet omenesc decât valurile mării”. Inima şi centrul întregii activităţi a păstorului de suflete este mântuirea, adică salvarea credinciosului din robia patimilor şi conducerea spre virtute. Căci pentru noi şi către noi preoţii se îndreaptă cuvintele Apostolului Petru: „Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună preot: Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, nu cu silnicie, ci cu voie bună, nu pentru câştig urât, ci din dragoste. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste biserici, ci pilde făcându-vă turmei” (I Petru V, 1-3). Preotul lucrează pentru veşnicie. Vă rog să-mi îngăduiţi, a prezenta portretul pe care îl face preotului marele scriitor francez Lamartine: „În fiecare parohie există un om care este al tuturor, care este chemat ca martor, ca sfătuitor şi ca sfinţitor în cele mai solemne acte ale vieţii omeneşti. Un om fără care nu ne naştem, nici nu murim; care te primeşte de la sânul mamei şi nu te părăseşte decât la groapă; care binecuvintează şi sfinţeşte leagănul, patul conjugal, năsălia morţii şi coşciugul, un om pe care copilaşii se obişnuiesc să-l iubească şi să se teamă fieşte de el; un om pe care necunoscuţii îl numesc părinte; un om înaintea căruia creştinii îşi aduc mărturisile lor cele mai grele, lacrimile cele mai secrete; un om care, prin rolul lui, e mângâietorul tuturor durerilor omeneşti, care vede bătând la uşa sa şi pe sărac şi pe bogat; cel bogat să-şi lase pe ascuns milostenia, cel sărac să primească fără să se ruşineze; un om care, nefiind de niciun rang social, ţine deopotrivă de toate clasele; de clasele nevoiaşe, prin viaţa lui modestă şi prin umilinţa naşterii, de clasele înalte, prin educaţia şi ştiinţa lui; în sfârşit un om care ştie toate, care are dreptul să spună tot şi al cărui cuvânt cade de sus asupra minţii şi inimii omului, prin autoritatea dumnezeieştii lui misiuni. Acest om este preotul”. Ce cuvinte alese, frumoase, faţă de cele pe care le auzim azi, în spaţiul public!
Vrem să aducem cât mai multe modele duhovniceşti în Lucrarea noastră. Vă rugăm să ne vorbiţi despre câţiva preoţi mari pe care i-aţi cunoscut şi care au rămas anonimi.
Desigur că de la fiecare preot, în tot timpul avem de învăţat câte ceva. Fiecare are de spus şi oferit o experienţă de viaţă, o întâmplare deosebită. Mă simt minunat alături de fraţii preoţi slujitori ai Cuvântului lui Dumnezeu la diferite întruniri: conferinţe, cercuri pastorale, diverse servicii religioase etc. Profesorii de la seminar şi facultate au avut un mare rol în educarea mea, cărora le port preţuire veşnică şi cu cât trece timpul cresc în admiraţia mea. Mulţi sunt cunoscuţi prin ceea ce au publicat.
Dintre cei anonimi cum ziceţi, i-am păstrat vie memoria în sufletul meu a vrednicului preot, profesor de muzică de la Seminarul Teologic Craiova, Teofil Sanda, de la care am învăţat multe lucruri în legătură cu interpretarea muzicii religioase care trebuie să fie transmisă sufletului credinciosului.
La începutul activităţii pastorale mi-au fost de un real folos îndrumările în admistraţia parohială ale Pr. Leca Petre, fratele Arhim Paulin Leca. Un bun administrator, model în întocmirea actelor.
I-am admirat ţinuta în timpul slujirii, demnitatea pe stradă a Pr. Popescu Nicolae-Lotru fost paroh la biserica Buna Vestire din Râmnicu-Vâlcea.
Pregătirea teologică, interesul pentru a cunoaşte trecutul eparhiei a Pr. Dumitru Sandu, fost paroh la Parohia Jiblea Nouă şi alţii.
Cum aţi explica unui copil Taina Euharistiei ?
Sfânta Taină prin care creştinul primeşte Însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, sub chipul pâinii şi vinului, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci este Sfânta Împărtăşanie. Aceasta a fost instituită de Domnul nostru Iisus Hristos la Cina cea de Taină pe care a luat-o împreună cu Apostolii Săi. Era joi seara, înainte cu o zi de răstignirea şi moartea Sa. În timpul cinei, Mântuitorul a binecuvântat pâinea şi vinul, prefăcându-le în Trupul şi Sângele Său. Apoi le-a dat Apostolilor. Aceasta a fost prima Sfântă Împărtăşanie. Prin Sfânta Împărtăşanie noi ne unim cu Mântuitorul pentru pregătirea vieţii de veci. Prin porunca „..aceasta să faceţi spre pomenirea Mea!:, Domnul Hristos a transmis slujitorilor Bisericii Creştine datoria de a oferi Sfânta Împărtăşanie tuturor creştinilor care-L recunosc pe El ca Mântuitor. În Biserica noastră prima Sfântă Împărtăşanie se dă copilului după ce primeşte Sfânta Taină a Botezului şi a Mirungerii. Prin Sfânta Împărtăşanie ne sfinţim, ne întărim în credinţă, ne dă sănătate, bucurie şi putere de a săvârşi fapte bune. Cei care se împărtaşeşc cu vrednicie, Hristos Domnul îi asigură de prezenţa Lui permanentă în viaţă lor. În Biserica Ortodoxă, creştinii primesc Sfânta Împărtăşanie în timpul Sfintei Liturghii, după ce aceştia s-au spovedit şi au postit. Prin primirea Sfintei Împărtăşanii, ne pregătim pentru viaţa de veci, alături de El, în rai.
Sfânta Liturghie are, credem, un dramatism interior, propriu comunicării fiinţei umane cu Dumnezeu. Vă rugăm să poftiţi la o confesiune şi să ne spuneţi ce gânduri vă încearcă în timpul liturgic.
În cadrul cultului Bisericii Ortodoxe, Sfânta Liturghie ocupă un rol important fiind centrul sau soarele vieţii liturgice. Prin această slujbă se reactualizează de fiecare dată Jertfa Mântuitorului de pe cruce, este locul unde se preface pâinea şi vinul în Însuşi Trupul şi Sângele Domnului, în mod nesângeros. Întreaga rânduială a Sfintei Liturghii înfăţişează înaintea credincioşilor toată viaţa pământească a Mântuitorului, de la peştera Betleemului până la Înălţarea la cer. Desigur că sunt momente deosebite din timpul slujbei când eşti purtat pe aripi de îngeri, spre cele înalte, ajutat şi de rugăciunile din Liturghier, este locul unde te uneşti cu Dumnezeu. Preotul săvârşeşte slujba în numele credincioşilor pentru toţi şi pentru toate. După săvârşirea slujbei, credinciosul este transfigurat, se întoarce acasă, ducând în familie şi împărtăşindu-i pe cei apropiaţi de mireasma duhovnicească şi duhul bisericii, de înţelegere, de pace, de iubire. Apoi, în momentul când predică, preotul vorbeşte în numele lui Hristos, Îl reprezintă, nu vorbeşte în numele lui, nu se predică pe sine. Iată câteva motive de responsabilitate a săvârşirii Sfintei Liturghii în timpul căreia eşti în mâna lui Dumnezeu, nu-ţi mai aparţii, rosteşti cuvinte sfinte, inspirate de Dumnezeu. Legat de importanţa acestei slujbe, îmi amintesc de ce spunea un mare gânditor indian, Gandi, de altă religie, care ştiind ce se întâmplă în timpul liturgic a mărturisit, „dacă aş fi creştin aş merge în genunchi de acasă până la biserică în fiecare duminică şi sărbătoare”.
Sfântul Grigorie din Nazianz spune: „Când Fiul cel veşnic (...) l-a creat pe om, cu acest scop l-a făcut, să fie el însuşi dumnezeu.” Vă rugăm să tălmăciţi.
Dumnezeu care este veşnic l-a creat pe om cu posibilitatea, în stare de virtualitate, de potenţialitate, ca acesta să trăiască veşnic, dar păcatul strămoşesc a întunecat raţiunea, inima s-a pervertit şi voinţa a slăbit, care toate nu se mai orientează spre Adevărul, Frumuseţea şi Binele Absolut, adică spre Dumnezeu.
Părinte, de curând, au fost canonizaţi patru sfinţi din Vâlcea, Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu şi Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânişoara. Ei bine, Misail a fost ucenicul lui Daniil. Nimeni nu ştie ce vor fi vorbit aceşti sfinţi la gura peşterii de la Turnu. Vă rugăm să folosiţi talentul scriitoricesc al Sfinţiei Voastre şi să imaginaţi un scurt dialog între cei doi.
A ne închipui un dialog între doi sfinţi care au trăit acum patru veacuri, ar fi prea forţat şi ne-am închipui doar. În primul rând, trebuie să ne recunoaștem neputința noastră de a vorbi cu precizie despre timpul în care cei doi sfinți sihaștri cozieni se nevoiau împreună, purtând discuții duhovnicești, tainice, mai ales că mențiunile istorice despre acești sfinți sihaștri nu sunt îndestulătoare. Dar din ceea ce se cunoaște și din informațiile pe care istoria scrisă ni le dă, puse de altfel pe fundalul bogat al spiritualității ortodoxe patristice și filocalice, putem să vorbim cu ușurință despre acele timpuri. Mai ales că știm sigur că Sfinții Cuvioși Daniil și Misail, trăind în Lavra Coziei și respectând întru totul rânduielile călugărești cele pentru viețuirea în obște, au devenit foarte duhovnicești, la un nivel înalt de spiritualitate și de trăire, și de aici înțelegem că viețuirea și purtarea lor era una plină de obiceiuri sfinte. Că sfinții sunt de fapt oameni care s-au obișnuit cu virtutea, s-au obișnuit cu permanenta gândire la Dumnezeu, cu rugăciunea continuă și cu tăcerea. Și plecând cu astfel de obiceiuri din Mănăstirea Cozia și ducându-se la peșterile de la Turnu, pe care ei înșiși le-au săpat, între anii 1600-1605, desigur că și-au pus între ei niște rânduieli clare și precise prin care să poată să viețuiască împreună și totodată să meargă spre sfințenie. Și de aici putem să deducem fără a cădea în vreo închipuire, că discuțiile ce le aveau la gura peșterilor lor erau unele pline de taine și de miez duhovnicesc, cum este și normal să fie între doi oameni plini de duh, care nu au decât acel singur scop de a se apropia de Dumnezeu. Avem nenumărate tipuri de dialog filocalic în scrierile patristice și de aici îndrăznim și noi să spunem că între Sfinții Daniil și Misail, care de fapt erau învățați să se îndulcească permanent cu tăcerea și singurătatea, discuțiile pe care le purtau erau pline de conținut, pline de taină, discuții blânde și pașnice, fără duh de împotrivire și de contrazicere, fără argumentări inutile și bineînțeles, fără alunecări în critici, clevetiri sau defăimări. Erau discuții care vorbeau despre trăiri profunde și care împărtășeau trăiri. Discuții care îi ajutau să se adâncească în lăuntricul lor cel mai necunoscut și să adauge acele „suișuri” în inimile lor. Sfântul Cuvios Daniil, fiind mai vârstnic, sufla duh și har peste ucenicul său, Cuviosul Misail, care a făcut ascultare deplină de povățuitorul său. Relația dintre ei devenise una cît se poate de strânsă, între ei nemaifiind o prietenie omenească, ci una care depășise de mult barierele omenescului. Așa cum Hristos ridică și îndumnezeiește relația Sa cu ucenicii Săi, făcându-și-I prieteni, deși prin dumnezeirea Sa era cu mult superior lor. Dar le arată că dacă sunt cu El și pun în prim plan relația cu El, cea cu semenii devine mult mai fructuoasă. Și pentru că fiecare în parte, atât Sf. Daniil cât și Sf. Misail, avea legătură plină de trăire sinceră în Hristos, cu atât mai mult întâlnirile la dialog adăugau un plus, fiind comuniune de gânduri, de sentimente și de svâcniri către cer. Să porți o discuție cu cineva cu care te afli în comuniune de gânduri și de trăiri, este într-adevăr un spațiu și o ambianță pe care nu ai vrea niciodată să o închei, indiferent dacă ploaia te udă sau dacă noaptea te învăluie în întuneric.
Existând o mare încredere în Biserică, acest lucru demonstrează că mirenii se simt mădulare ale ei, de aici rolul foarte mare al Bisericii în societate. Ea trebuie să-i apere pe credincioşii ei de curentele individualiste, să le arate care sunt valorile adevărate ce trebuie urmate. În democraţie criteriul axiologic nu există, aşa că Biserica este corabia fiecărui credincios care-l poartă peste valurile acestei vieţi. Pe lângă activitatea pastoral misionară şi culturală, Biserica este prezentă prin crearea de instituţii în ajutorul credinciosului. Preotul este prezent în spitale, aducând alinare suferinţelor bolnavului, în şcoală, prin predarea Cuvântului lui Dumnezeu, în grădiniţe, în armată etc. De asemenea, chiar dacă în Vâlcea nu este penitenciar, fiecare preot este dator de a-şi vizita enorişii, în alte părţi, care se află lipsiţi de libertate o perioadă de timp.
Biserica Ortodoxă Română este una din cele mai vechi instituţii ale poporului şi a propovăduit un creştinism blajin, omenos, pătruns de dragoste, de bunătate. Acest creştinism n-a venit cu sabia, ci numai prin oameni simpli, prin exemplul viu al blândeţei. Biserica noastră nu este învechită, ci este mereu nouă, se înnoieşte pentru că are puterea de înnoire a credincioşilor ei.
Este la modă ideea că importantă este iubirea de sine, să te iubeşti pe tine însuţi, să ştii că tu eşti cel mai important. Este bine pentru un creştin să gândească astfel?
Iubirea de sine însuşi este influenţată de cel dintâi păcat, anume mândria. Din mândrie au căzut îngerii răi. Observăm din primele pagini ale Sfintei Scripturi că ordinea superioară în care au fost aşezate creaturile îngereşti arată o stare existenţială ante-paradisiacă, încât armonia, inefabilul sunt atribute ale acestei stări aparte, lipsite de ură, vrăjmăşii sau tulburări. Dezbinarea, dezordinea intervin odată cu dorinţa de asemănare a creaturii cu Creatorul, din cauza mândriei, a iubirii de sine. Adam săvârşeşte păcatul neascultării la îndemnul diavolului „veţi fi ca Dumnezeu”, adică din mândrie omul dorea să devină ceeea ce nu era. Interesant rămâne faptul că după greşală, nu Adam se interesează de Dumnezeu, ci Dumnezeu se interesează de om. Această căutare îl însoţeşte pe om de la cădere până în zilele noastre.
În Pilda vameşului şi fariseului (Luca XVIII, 9-14) sunt redate foarte bine cele două atitudini: mândria, întruchipată de fariseu şi smerenia, întruchipată de vameş.
Omul mândru de sine, consideră că există soare fără pete şi acela este el, care e plin de calităţi şi fără defecte. În schimb ceilalţi - după părerea lui - au numai defecte şi calităţi de loc, în orice caz sunt inferiori. Cel ce se iubeşte pe sine, pretinde şi altora să aibă aceeaşi admiraţie faţă de el, să-l ajute, să-l laude şi nu suferă nicio observaţie, nici o critică. De aici certuri, invidii, duşmănii, călcarea în picioare a adevărului şi a dreptăţii. Am observat că oamenii de valoare sunt smeriţi pentru că realizările lor sunt doar un început care trebuie depăşit. Savantul nu-şi închipuie că ştie totul, ci este modest, este conştient că ştiinţa lui e o fărâmă din imensul ocean al realităţii. Artistul care făureşte frumuseţea în stihuri, tablouri, sculpturi, simfonii este modest, pentru că dincolo de frumuseţea întruchipată în opere, zăreşte o altă frumuseţe superioară, pe care doreşte să o redea în noi forme superioare, de aceea toată viaţa lui e numai zbucium, e luptă de autodepăşire. Din mândrie oricând poţi cădea, însă din smerenie nu cazi decât în sus! Prefer un păcătos care se îndreaptă decât un drept mândru, iată cum cred că trebuie să gândească un creştin.
Aţi fost profesor şi de aceea vă rugăm să ne spuneţi ce credeţi despre tineretul zilelor noastre. În mod concret, vă rugăm să vă referiţi la influenţa internetului, o discuţie la ordinea zilei.
Epoca noastră este marcată, după expresia teologului francez O. Clement, de o incredibilă inflație a limbajului - mai ales în mass-media și publicitate - limbaj al necesităților artificial promovate (rareori expresii ale unei dorințe esențiale), afectare a discursului, sărăcire a limbajului politic, abstracții vag ezoterice ale vorbăriei economice care concepe economia ca idol și ca destin, căutare neobosită a „comunicării” în ireal și în criza limbajului. Globalizarea, marcată de tendințe secularizate care se manifestă nu de puține ori în mod agresiv față de valorile Ortodoxiei, propunând o netă separare a Bisericii de Școală, „mutilează” într-un anume fel viața, puterile sufletești, capacitatea de exprimare a sentimentelor, însăși familia întrucât deși le oferim mult mai multe lucruri copiilor, petrecem tot mai puțin timp interacționând cu ei. Încercând să le sporim stima de sine, prin laude și atenție, am devenit prea permisivi în ceea ce privește disciplina și avem așteptări prea scăzute. Creând o lume a copilăriei inocente asemănătoare celei din animațiile lui Disney, am pierdut din vedere că stresul și disconfortul fac parte dintre experiențele cu care se confruntă oamenii, și că acestea pot avea consecințe majore asupra dezvoltării copiilor. Se constată că lipsa atenției părinților față de preocupările copiilor, destrămarea familiilor, plecarea părinţilor la muncă în străinătate, sau alte crize familiale datorate sărăciei, șomajului, alcoolismului, sunt cauze ale abandonului școlar, al delincvenţei şi violenţei juvenile, factori care își pun amprenta definitiv asupra dezvoltării copiilor și, de fapt, a unei întregi generații.
Pentru eficientizarea lucrării misionare de propovăduire a cuvântului Evangheliei, catehizare sau pastorație, Biserica a folosit modalități eficiente de comunicare, reușind, chiar în contextul unor polemici sau dialoguri critice, să-și păstreze unitatea doctrinară și liturgică.
În literatura română preotul este, destul de des, ironizat, de pildă de către Vasile Voiculescu, Gala Galaction sau Damian Stănoiu. Chiar şi Caragiale vorbeşte despre „popimea” care îl susţine pe Nae Caţavencu. Au dreptate scriitorii, mai putem vorbi despre „popime” ?
Este o exprimare nefericită a acestor scriitori, care au fost şi creştini.
Prin Binecuvântarea lui Dumnezeu, Vâlcea are un potenţial turistic natural deosebit: relief, condiţii climatice, ape, elemente de faună şi vegetaţie, inclusiv transformările suferite de acestea ca urmare a intevenţiei umane. Dar pe lângă aceste daruri naturale are multe monumente arhitecturale şi religioase, din care multe reprezintă puncte de atracţie majoră. Numărul mare de mănăstiri, biserici şi alte clădiri de cult reprezintă obiective a numeroase călătorii de grup sau individuale.
În jurul sfintelor mănăstiri din Vâlcea se pot dezvolta şi construi multe pensiuni în vederea cazării celor care vin să viziteze sfântele mănăstiri pentru a se ruga sau cu ocazia hramului acestora cum s-a dezvoltat în apropierea Sfintei Mănăstiri Sâmbăta de Sus, Prislop, Tismana, Neamţ, Voroneţ, Putna etc.
Credeţi că Biserica se implică mult /mediu/ puțin în viața Vâlcii ?
Preotul este prezent în viaţa Vâlcii mult prin participarea la diferite evenimente organizate de instituţiile judeţului sau de Centrul Eparhial şi unele bisericii parohiale. De asemenea, Biserica se implică nu numai sub aspect cultural, ci şi social prin grija faţă de nevoiaşi cărora li se acordă ajutoare. S-au construit case de către Arhiepiscopie prin Binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului pentru cei care au avut de suferit de pe urma inundaţiilor, s-a acordat burse pentru elevii şi studenţi merituoşi.
Vă rugăm să îi faceţi un portret, cât mai subiectiv, Arhiepiscopului de Râmnic IPS Varsanufie.
Dintru început trebuie să afirm că Înaltpreasfinţitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului a izbutit să înfăptuiască printre preoţi duhul dragostei ce pulsează de la Centrul Eparhial spre cele mai îndepărtate parohii. Ochiul preotului venit cu multe probleme la Arhiepiscopia Râmnicului, păşind pe porţile acestei vechi aşezări arhiepiscopale, observă de la început, în cei doi ani şi jumătate desăvârşita rânduială ce domneşte pretutindeni în vatra acestei instituţii. Încăperi dotate stau permanent la înlesnirea preoţilor, mărturisind, de la prima vedere, grija Chiriarhului pentru ucenicii săi. Cred că în viitorul apropiat această eparhie va fi una de referinţă în Patriarhia Română, prin ritmul alert imprimat de Inaltpreasfinţia Sa tuturor sectoarelor de activitate. Urcând treptele Casei episcopale eşti întâmpinat cu zâmbet şi cu părintească dragoste, după ce s-a înseninat de atmosfera caldă ce-l învăluie de pretutindeni, preotul va afla că vlădica Varsanufie îşi dăruieşte primirii preoţilor şi credincioşilor întregul său timp şi că ziua întreagă este gata şi bucuros să asculte pe oricine are nevoie de sfatul şi ajutorul său.
Preocupările preotului la parohie sunt felurite dar şi grijile lui pot uneori să-i pară fără ieşire. Frământările lui interioare îşi găsesc răspunsul cuvenit dacă preotul şi-a luat osteneala drumului până la uşa Chiriarhului, după sfat şi ajutor. Toate acestea le ştie, le cunoaşte şi le înţelege atât de bine Ierarhul nostru, având o bună experienţă dobândită alături de cei doi mari patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române: Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, de vrednică pomenire şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Am observat, cum ascultă cu multă răbdare, căci n-a cunoscut niciodată oboseala, preotul simte, sub cuvântul plin de bunătate părintească, cum i se risipesc toate frământările. Copleşit de atenţia şi bunăvoinţa ierarhului, preotul se va simţi înconjurat de dragoste şi va fi vegheat de ochiul său de părinte. Această atitudine au simţit-o mulţi preoţi din Arhiepiscopia Râmnicului, atunci când le-a cercetat familiile, spre a le binecuvânta odraslele, spre a-i îndruma, îmbărbăta şi sfătui şi câţi n-au simţit din plin nu numai lumina cuvântului dar şi grija de părinte iertător şi adânc încrezător în forţa de redresare a fiecăruia! A fost şi este prezent în viaţa fiecărui preot care s-a confruntat cu diferite lucrări de zidire, reparaţii, restaurări sau consolidări ale bisericii care au apăsat prea mult asupra enoriaşilor, venind cu sprijinul oficial, cât şi cu contribuţia personală, mereu învăluită în cea mai desăvârşită discreţie. Sfântul Ciprian zice: „Episcopul este în Biserică, precum şi Biserica este în episcop şi dacă cineva nu este cu episcopul, nu este în Biserică”. Deci a rămâne în comuniune cu episcopul înseamnă a sta în comuniune cu Biserica însăşi, pentru că de la ierarh îşi primesc preoţii şi diaconii puterea lor spirituală asupra obştei ce se află în privegherea lor, drept colaboratori şi slujitori ai episcopului.
Câteva lucruri iubeşte Înaltul de la Râmnic: ordinea, cinstea, disciplina şi slujirea Lui Dumnezeu şi împreuna-slujire cu preoţii săi, oriunde, în parohiile lor, la conferinţele protopopeşti, la slujbele arhiereşti, săvârşite în diferite ocazii. Înviorând cu prezenţa sa orice întâlnire, prin familiaritatea sa cumpănită, prin vioiciunea spiritului său, prin volubilitatea cuvântului, prin forţa sa sufletească este mereu oaspetele iubit şi aşteptat. De multe ori aminteşte preoţilor că: “Dacă preotul nu se mântuieşte, nici ierarhul nu se mântuieşte”.
Cei ce au ochi de văzut şi urechi de auzit, minţi de priceput şi inimi de simţit, vor vedea în arhipăstorirea Înaltului Varsanufie la Vâlcea, o binecuvântare de la Dumnezeu, care a intrat în “şirul arhiereilor iubitori de carte şi de sfinţenie prin lucrarea Sfântului Duh”.
Am început prin a vă atrage atenţia, un pic autoironic, că suntem ziarişti, iar acum procedăm iarăşi tipic jurnalistic. Care este întrebarea pe care v-aţi fi dorit să v-o adresăm şi nu v-am adresat-o? Adresaţi-v-o şi răspundeţi.
Ce idee vă călăuzeşte ?
Un bine, dacă nu este bine făcut, nu e bine.
Interviu realizat de Gheorghe Smeoreanu (Criterii Naţionale) şi Tiberiu Pîrnău (Ziarul de Vâlcea) în cadrul proiectului editorial Preoţi de seamă ai Vâlcii.
Web Design by DowMedia