Asumarea Crucii – ethos al viețuirii creștine

Asumarea Crucii – ethos al viețuirii creștine

Pr. Dr. Ștefan Zară,

Consilier cultural al Arhiepiscopiei Râmnicului

Dreptmăritori creștini,

Iată-ne ajunși, cu ajutorul lui Dumnezeu, aproape de jumătatea Postului Mare, când Biserica pune înaintea noastră, spre întărirea întru nevoință, Sfânta Cruce pe care Hristos Domnul S-a răstignit, așa cum spune și  o cântare liturgică de la Vecernia Duminicii de astăzi: Crucea ne întărește întru postire și ne luminează ca să înțelegem urcușul duhovnicesc al întâlnirii noastre cu Dumnezeu în Lumina Învierii.

Astfel să ne rugăm și noi ca Domnul Cel răstignit pe Crucea cea mântuitoare să ne lumineze acum mintea spre a înțelege profunzimea și bogăția duhovnicească a textului pericopei din Sfânta Evanghelie după Marcu, pe care împreună am ascultat-o la Sfânta Liturghie, în care se lămurește semnificația duhovnicească a, Duminicii Sfintei Cruci.Nu este lipsit de importanță faptul că întreaga imnografie din slujbele duminicii de astăzi, prezintă mai puțin termeni de suferință, când vorbește despre Sfânta Cruce și pătimirile Mântuitorului legate de aceasta, decât termeni de bucurie și biruință împotriva morții și a păcatului. Canonul zilei de astăzi pare o parafrazare a Canonului Paștelui: toată Biserica este luminată de lumina Crucii Domnului.

Mesajul central al Evangheliei din ziua aceasta se poate rezuma la cuvintele Mântuitorului Hristos, prin care suntem invitați la asumarea Crucii vieții noastre și, în același timp, la urmarea Sa: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia Crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu VIII, 34).

Împreună mergerea cu Hristos către Cruce și lepădarea de lume sunt condiții ale urmării Mântuitorului Hristos. Sfântul Maxim Mărturisitorul în Cuvânt ascetic, cuprins în volumul al doilea din Filocalia, tradusă de Părintele Dumitru Stăniloae, ne zugrăvește un călugăr care îl întreabă pe un bătrân ascet dacă este posibilă urmarea lui Hristos. Răspunsul bătrânului este clar: „Nimeni din cei robiți de materia lumii nu poate să imite pe Domnul. Dar cei ce pot zice: «Iată, noi am lăsat toate și am urmat Ție», aceștia primesc puterea să-L imite pe El și să împlinească toate poruncile Lui”. Lepădarea de sine reprezintă nu doar condiția urmării lui Hristos, ci și simțirea bogăției duhovnicești a lumii, ca și creație a lui Dumnezeu. Hristos cheamă la asumarea Crucii și la lepădarea de sine (incluzând în aceasta și lepădarea de lume), dăruind ca biruință finală Învierea.

Lepădarea de sine și asumarea Crucii lui Hristos devin porunci pentru cel ce își dorește să Îl urmeze pe Hristos. Dar porunca lui Hristos nu trebuie înțeleasă cazon, militărește; porunca este expresia iubirii și ascultării față de Dumnezeu. Atunci când iubești pe cineva nu poți să nu îl asculți, nu poți să ieși din cuvântul său, ci faci ascultare de acesta; te jertfești pe tine, renunți la toate ale tale, pentru celălalt. Dacă Îl iubești pe Dumnezeu, nu poți ieși din ascultarea Cuvântului Lui, așezat în Sfânta Scriptură, căci cuvântul dumnezeiesc, porunca Lui, nu este altceva decât manifestarea iubirii Lui asupra noastră. Ținerea poruncilor, împlinirea ascultării, este întoarcerea iubirii noastre către Dumnezeu. Voiesc să Îl urmez pe Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, pentru că Îl iubesc, iar pentru că Îl iubesc nu pot să nu Îl și urmez.

Iubiți credincioși,

Vedem în cuvântul Evangheliei de astăzi că dorința venirii după Mântuitorul Hristos, adică a dobândirii împărăției lui Dumnezeu, presupune trei etape: prima etapă este lepădarea de sine, a doua este asumarea Crucii, iar cea de a treia, ultima, este urmarea lui Hristos.

Ce presupun aceste etape?

1. Lepădarea de sine înseamnă renunțarea la egoismul propriu care îî denaturează chipul lui Dumnezeu din noi, să iubim smerenia, însușindu-ne-o în modul cel mai autentic și să ne regăsim adevăratul sine care este Hristos, după cum spune Sfântul apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos este cel care trăiește în mine.  Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni II, 20). Sfântul Isaac Sirul ne dă și norma după care putem cunoaște ce înseamnă lepădarea de noi înșine, într-un alt volum al Filocaliei: „Când dorul după dragostea lui Hristos nu a biruit în tine așa de mult încât să ajungi nepătimitor în necazul tău pentru bucuria cea întru El, cunoaște că lumea viețuiește încă în tine mai mult decât Hristos”. Dacă dragostea de lume e mai tare în noi decât dragostea de Hristos, atunci nu Hristos Domnul, ci lumea domnește încă în noi.

Smerita cugetare, vederea propriilor neputințe, recunoașterea nimicniciei proprii în fața infinității iubirii dumnezeiești, înseamnă lepădarea de noi înșine. Cât timp rămânem plini de noi înșine, cât timp rămânem plini de lumea de aici și nu tânjim după casa noastră de dincolo, nu Îi facem loc lui Hristos să viețuiască în noi. Iar dacă nu este Hristos „Domn și Stăpân al vieții noastre” așa cum spunem în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul din Postul Mare, atunci un alt duh locuiește în noi și nu Duhul Adevărului, Duhul lui Hristos, ci duhul lumii acesteia. A ne lepăda de sinele nostru înseamnă să facem ascultare deplină de Dumnezeu și nu de noi înșine.Nerăstignim mintea noastră, ca să învieze Hristos în noi!

2. Asumarea Crucii înseamnă predarea vieții noastre în mâinile lui Hristos; să ne punem viața noastră în mâna lui Dumnezeu, încrezându-ne cu totul în Acesta. A ne asuma crucea vieții înseamnă să primim toate neputințele, toate ispitele, toate încercările, toate necazurile, cu aceeași bucurie, conștientizând că toate acestea nu sunt altceva decât întăriri ale propriei persoane spre dobândirea Împărăției lui Dumnezeu. Credinciosul își asumă Crucea sa ascultând porunca lui Dumnezeu, făcându-și din aceasta un mod de viețuire, un adevărat ethos de viețuire creștină. Crucea noastră personală, crucea vieții noastre devine Crucea lui Hristos, iar Crucea lui Hristos devine crucea noastră, dacă ne dăruim pe noi înșine lui Hristos, dacă ne răstignim mintea noastră, făcându-i loc în sufletul și inima noastră lui Hristos Domnul. Răstignirea minții din dragoste de Domnul prin păzirea poruncilor lui Hristos, jertfelnicia pentru Hristos, înseamnă totodată jertfelnicia noastră pentru aproapele, pentru că în aproapele trebuie să Îl vedem cu adevărat pe Hristos Domnul, așa cum El ne învață: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”(Matei XXV, 40)Jertfelnicia pentru aproapele presupune să uităm de noi, iubindu-l pe cel de lângă noi; înseamnă să întindem mâna noastră celui ce are nevoie, să mângâiem obrazul înlăcrimat al aproapelui, să punem un sfat bun în inima îndurerată, care nicăieri nu mai găsește mângâiere; să plângem cu cel ce plânge, nu fariseic, ci pentru că nu putem altfel, și să ne bucurăm de bucuria aproapelui nostru, ca și cum ar fi a noastră.
3. Cea de a treia etapă presupune deja drumul către Hristos și împreună cu Hristos. „Să-Mi urmezi Mie”, spune Hristos Domnul; mergem către Domnul și cu Domnul, căci El este Calea ce duce către Tatăl: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan XIV, 6). Urmarea lui Hristos înseamnă o conformare tot mai aproape de chipul după care am fost făcuți, înseamnă practiccreșterea noastră tot mai profundă în asemănarea cu Dumnezeu.

Urmarea lui Hristos presupune, iată, smerită cugetare, lepădare de patimi și de egoismul propriu și asumarea crucii vieții noastre spre viețuirea în Hristos Domnul.

Iubiți frați întru Hristos,

Duminica aceasta din apropierea înjumătățirii Postului Mare se arată a fi, iată, o zi sfântă de mângâiere în osteneala noastră, în nevoința noastră; Hristos Domnul vine să ne întărească prin Crucea Sa de viață făcătoare. Și vedeți acum chiar la propriu, Crucea lui Hristos înflorită, plină de flori, împodobită spre împodobirea noastră, aceasta făcându-se spre a ne arăta că în mijlocul ostenelii noastre, în călătoria aceasta a noastră aspră și lungă, se arată deja înflorind primăvara duhovnicească. Se arată deja razele luminii Învierii, așa cum spune și cântarea, pe care ați auzit-o astăzi la slujba Utreniei: „Ziua aceasta este a închinării cinstitei Cruci; veniți toți la dânsa. Că revărsând razele cele luminoase ale Învierii lui Hristos, le pune înainte. Să o sărutăm deci toți, sufletește bucurându-ne”.

Crucea Domnului, pusă astăzi spre închinare în mijlocul Bisericii, ne arată că nimic din lumea aceasta nu este mai de preț decât sufletul nostru, decât trăirea Împărăției lui Dumnezeu ca realitate deja de acum, venind cu putere în sufletul nostru, căci spune Sfântul Evanghelist Marcu că „Că ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?”. Zadarnic vom dobândi orice bun din lumea aceasta, dacă vom pierde sufletul nostru, dacă vom pierde Împărăția lui Dumnezeu. Totul din lumea aceasta trece, doar sufletul rămâne în veci, de aceea trebuie să ne îngrijim de acesta. Toate din lume se arată, după expresia Ecclesiastului, ca „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni” (Ecclesiastul I, 2).

Iată, dreptmăritori creștini, deja prin mireasma plină de viață a florilor Crucii Domnului, simțim bucuria Învierii; din razele luminoase ale Crucii deja mijește Lumina cea neînserată a lui Hristos Cel Înviat. Aceasta este lecția Evangheliei de astăzi, aceasta este lecția Duminicii Sfintei Cruci pe care o prăznuim la jumătatea Postului Mare: dacă învățăm să ne răstignim, să ne jertfim pe noi înșine pentru aproapele, dacă învățăm să ne răstignim mintea și patimile noastre, vom ajunge și noicu ușurință la capăt pe calea acestui post de patruzeci de zile, dobândind Ierusalimul cel ceresc, acum și pururea, și în vecii vecilor. Amin!