Unde e istoria?

miercuri, 1 iulie 2015

Gloria Lingurescu-Zgârceşti, un fals istoric, dar mai degrabă un istoric de ocazie, cum l-a numit într-o vreme Ionică Pomelnic, devenit Ursu, imediat ce-l puseseră unii mai mare peste învăţaţii din zonă, stătea la fereastră şi cugeta- adânc. Cum doar un oltean altoit prin Ardeal putea.

Din dreapta bătea vântul lui Decembrie. Din stânga pufăia alene olocomotivă uitată, parcă, de Dumnezeul fiarelor pe şine. Iar în faţă, da, la circa o sută de metri se ridică impunătoare Casa Albă locală. Cu patru steaguri la intrare şi unul pe catarg, cu miliţieni păzind intrarea, cu sticle cu lapte la unele ferestre, cu temeri la fiecare uşă, cu groază pe coridoare, cu absenţe notabile de la serviciu...

Pentru că s-a nimerit a fi tocmai 22 decembrie. Cu zvonuri de la Timişoara, cu emisiuni la televizor în care se luptă să-l impună pe unul care „se face că munceşte”, cu urlete şi mulţimi până la urmă... Dar „ptiu, drace!” şi Gloria Lingurescu-Zgârceşti sări ca ars. „Uite, că am posibilitatea să fac istorie! S-o scriu!” şi, cât ai zice peşte, îşi luă binoclul şi şi-l fixă pe „scările de la Casa Albă!. Un tânăr coborî dintr-un „Aro” şi se repezi la steagul tricolor pe care-l sfâşie dintr-o dată. Scoţând stema ţării cea frumoasă şi armonioasă „cu brâu de spice şi sonde printre brazi şi un soare auriu”, iar un altul dintr-o „Lada”, sări direct pe „sania”, că aşa-i ziceau toţi, acoprişului scării „Casei Albe locale” şi începu să urle:

-Aşa, măăă! Voi staţi şi vă uitaţi şi la Timişoara se moare. Voi aşteptaţi, iar la Bucureşti tunurile trag în oameni!

După mineeee! Şi gloata de bişniţari şi de tăietori de frunză la câini, care-şi sorbiseră cafeaua de dimineaţă în barul de vis-a-vis se călcară în picioare după studentul care-i bălăcărise, dar le arătase şi calea spre...libertate.

Asta văzuse Gloria Lingurescu-Zgârceşti şi se puse pe scris, că Istoria, săraca, trebuie să spună adevărul. A doua zi, însă, ziarele, ca şi fiarele,cu ziaristi dupa ureche, se apucară să spună şi ele „adevărul”. Să-l mănânce, într-un cuvânt. „Că doi tineri coborâră dintr-o Dacie şi în mod paşnic îi invitară pe cei prezenţi-muncitori şi ţărani şi intelectuali să-i detroneze pe cei dinăuntru...”. „Că gaşca lui Scoruş a intrat prima şi a înfipt briceagul în pulpa secretarului...” „Că patru bărbaţi, cu arme în mâini, au ieşit din mijlocul mulţimii şi au spart geamurile de la intrare”.

„Că dintr-un blindat au coborât cinci bărbaţi, care i-au incitat pe cei adunaţi în faţa Casei Albe şi i-au împins...” Şi tot aşa, adevărul a fost sfârtecat zi şi noapte până când a rămas, de mult, pe dinafară.

Toţi cei, pe care îi consultase aşa zisul istoric Gloria Lingurescu-Zgârceşti, au receptat şi ei adevărul la fel de „hei-rupeşte”, ca şi ziarele. Şi i-au răspuns în acelaşi ton, încât, el, săracul „istoric” nu mai ştia ce să creadă. Căzuse în nesiguranţă. „Dumnezeule, oare unde se află adevărul? Oare, eu am fost legat la ochi? Ori istoria nu este decât un şir de neadevăruri confirmate de martori. Ce să mai cred?” Şi Gloria Lingurescu-Zgârceşti se hotărâ pe loc, să se lase de istorie, iar a doua zi semna articole despre farmazoni în ziarul „Glob”. Ce ţi-e şi cu istoria asta!

George Achim

Răsplata

Rechinul, care, întâmplător,

A căzut în plasa unor

Pescari de bună credinţă,

Oricât şi-a dat el silinţa

Nu a reuşit să scape,

Chiar dac-a urmat etape

Dictate de mintea sa

Câtă are, că zestrea

De specie se păstrează

Fie albă, fie brează...