În 2012, Oltchim producea la peste 60% din capacitate, ceea ce îi permitea să achite datoriile curente, chiar dacă avea aceleași datorii istorice, de peste 700 de milioane de euro, la AVAS și Electrica.

Hotărâți să facă curat la compania de stat, șefii Oficiului de Privatizare a Statului, însărcinați cu privatizarea combinatului vâlcean, au sistat producția pentru că, vezi doamne, numai așa puteau identifica și sista contractele oneroase, orchestrate de Constantin Roibu, cel care păstorea de mai bine de 20 de ani combinatul. De atunci și până acum niciun vinovat nu a fost trimis în judecată, niciun prejudiciu nu a fost dovedit și recuperat.

A venit circul privatizării din octombrie 2012, câștigată de Dan Diaconescu, care a propus o sumă fabuloasă pe care, evident, nu a plătit-o.

Au urmat apoi luni de inactivitate pentru Oltchim în care: a produs noi datorii, pentru că salariile se plăteau, a pierdut o mulțime de contracte și în special minimul interes pe care îl prezenta în 2012 pentru un eventual investitor.

A venit 2013, an în care combinatul a intrat în insolvență și a încercat să reia, încet, încet, calea spre profit. Capacitatea de producție de 60%, pe care o avea în 2012, a devenit un ideal, deși era descăpușat de toate contractele oneroase. Nici până acum nu s-au găsit câteva zeci de milioane de euro, care să crească activitatea Oltchim. Nu mai puțin de patru încercări de privatizare au avut loc în 2014 la care nu s-a prezentat NICIUN INVESTITOR. În martie ar trebui să iasă din insolvență.

Ieri, ministrul Economiei Mihai Tudose dădea asigurări că Oltchim nu va intra în faliment. Normal, câtă vreme creditorul principal este statul, iar statul nu vrea să declanșeze falimentul, combinatul nu va intra în faliment.

Totuși, dacă pentru ce a fost până în 2012 știm către cine să arătăm cu degentul, cine răspunde pentru faptul că, de când este păstorit direct de stat, Oltchim practic s-a adâncit în datorii și și-a scurtat calea spre faliment? Cine răspunde pentru privatizările eșuate din 2014, când acestea erau condiționate de un pas esențial pe care autoritățile au promis că îl fac, dar nu l-au făcut , respectiv integrarea Oltchim cu Arpechim, care ar fi crescut interesul investitorilor pentru Oltchim? Cine are curaj să spună că, de fapt, și dacă se făcea această integrare, multi investitori ar fi fost reticenti, deoarece investițiile în repornirea instalațiilor făceau achiziția Oltchim nerentabilă?

Câteva cifre: de la 273 de milioane lei pierdere în 2011, Oltchim a ajuns la un minus de 570 de milioane în 2012 și de aproape un miliard în 2013.

Numărul de angajați a scăzut de la 3.400 in 2011, până la 2.700 in 2013, iar acum este de circa 2.000.

Datoriile totale au crescut de la 2,5 miliarde de lei în 2011, la 3,6 miliarde de lei, în 2013.

Raluca Florescu (evz.ro)