Al cui este Ardealul? Al nostru? Al ungurilor? Al saşilor? Al ţiganilor?

A devenit o obişnuinţă: de fiecare dată când există probleme sociale sau politice în ţărişoara noastră sau în cea vecină, o dăm pe cartea naţionalistă. Au scris mulţi despre asta în ultimele săptămâni, aşa că nu o voi mai face şi eu. Totuşi, următoarea „parabolă” mi se pare mai mult decât potrivită şi merită să le-o dedicăm tuturor „ultraneaoşilor” fanatici – indiferent că sunt români, unguri, saşi, ţigani etc. Se zice cã demult, tare demult, exista o ţarã binecuvântatã, cu şapte cetãţi locuite de harnici meşteşugari şi iscusiti târgoveţi, cu „cele trei scaune” de unde se trãgeau cei mai viteji cãlãreţi ai vremii şi cu harnici şi voioşi ţãrani care cultivau roadele pãmântului şi cãrora le plãcea mult jocul şi voia bunã. Zice-se cã toţi aceşti oameni trãiau in pace şi armonie, completându-se perfect unii pe alţii şi respectându-se intre ei. Ţara lor ajunsese sã fie numitã „ţara binecuvântatã – ţarã a belşugului şi a puterii – din arcul Carpaţilor – cu haina verde a culturilor – bogatã ţarã cu aur şi suc de struguri”. Secretul acestei ţãrişoare consta într-un inel magic, cu puteri nebãnuite. Acesta avea darul de a fãuri pace între popoare şi de a menţine armonia între locuitorii ei, posesorul lui fiind unicul şi necontestatul stãpân al acelei ţãrişoare. Inelul magic era transmis de la o generaţie la alta, din tatã în fiu, pânã când unul dintre posesorii sãi a ajuns sã aibã trei fii, pe care îi iubea la fel de mult. Neştiind cãruia dintre ei sã lase moştenire inelul, bãtrânul tatã, fãcu în mare tainã încã douã inele, identice celui adevãrat. Simţind cã i se apropie sorocul, bãtrânul îi cheamã pe rând pe fiecare dintre cei trei fii şi ii dadu un inel, spunându-i cã el este alesul. Dupa moartea tatãlui, cei trei aflarã uluiţi de existenţa celorlalte douã inele... Urmarã certuri între fraţi şi rãzboaie care îi invrajbirã pe oameni unii împotriva altora, sãrãciind ţara... Dupã mulţi ani, cei trei fraţi se prezentarã în faţa unui mare judecãtor, pentru a afla care dintre inele este cel adevãrat. Ascultând cu multã rãbdare pledoaria fiecãrui frate şi observând mâhnit rivalitãtile dintre ei, judecãtorul a concluzionat dezamãgit: „nu pot sa vã dau un rãspuns – nu ştiu care dintre voi are inelul adevãrat. Ceea ce vã pot spune, în schimb, este cã acel inel şi-a pierdut puterile şi cã aţi stricat tot ceea ce au construit strămoşii voştri. !NB geniala parabolã a lui G. E. Lesşing din „Nathan cel intelept” se refera la „adevãrata” religie şi este puţin altfel – o recomand cu drag! Totuşi cred cã se potriveşte foarte bine şi în cazul de faţã, NU?!?

Citeste mai mult: adev.ro/mic0xn