Dacă Mihai Goţiu n-ar fi postat pe Voxpublica textul despre jurnalistul Tudor Ştirbu, care a fost condamnat să plătească aproape 9.000 de euro pentru un articol de investigaţie, s-ar fi auzit ceva dincolo de hotarele Clujului? Sînt convins că nu! A sărit breasla să-l apere pe Tudor Ştirbu? Nu! Au existat voci, dar nu o reacţie comună de solidarizare – sub forma unor scrisori deschise adresate Avocatului Poporului, CSM-ului, Parlamentului European şi CEDO.

Dacă această reacţie nu există, asta e mai ales din vina noastră, jurnalişti de investigaţie sau nu, fiindcă nu sîntem în stare să ne facem un singur sindicat care chiar să ne reprezinte în asemenea împrejurări. Un sindicat care să-i ajute pe colegii noştri să-şi găsească avocaţi buni şi care să monitorizeze cazurile lor, înainte ca ei să ajungă să-şi caute dreptatea la CEDO.

Dacă jurnaliştii de investigaţie sînt o specie în curs de dispariţie în România, mai sînt de vină şi ONG-urile care se laudă că reprezintă societatea civilă şi care nu pricep sau se fac că nu pricep că fără aceşti jurnalişti şi vocea omului de pe stradă e condamnată la amuţire. Dar la fel ca şi jurnaliştii, societatea civilă e împărţită în coterii politice care o fac să-şi piardă autoritatea.

Am avut şi eu cîteva procese, după articole publicate cu ani în urmă în Cotidianul. Mi se cereau daune de miliarde de lei vechi. Dacă aş fi pierdut măcar unul dintre ele, aş fi ajuns la propriu pe drumuri. Cunosc însă jurnalişti din provincie care şi-au vîndut locuinţele pentru a plăti asemenea daune, după procese pe care ar fi trebuit să le cîştige, potrivit avocaţilor cu care am discutat despre cazurile lor.

Să fie limpede, nu vorbesc aici de gazetăria de şantaj sau de ordurile din presă care au tras în noroi, printr-un limbaj deşănţat, pînă şi ideea de pamflet, ci de anchetele cinstite, de la care au pornit de multe ori procurorii, în dosare de corupţie, de hoţie şi de jefuire organizată a firmelor statului.

Cînd lucram la Europa Liberă, tînăra corespondentă din Petroşani a acelui post de radio a fost bătută în plină stradă, ziua în amiaza mare, fiindcă îi supărase pe nişte derbedei cu bani de acolo. Dacă n-am fi făcut zgomot şi noi şi România liberă, cazul ei ar fi fost înmormîntat. Poliţia locală se făcea că nu găseşte probe, iar Parchetul nu era interesat ce păţise jurnalista. După această experienţă, fata s-a despărţit de această meserie pentru că, o citez: „N-am bani să-mi plătesc body-guarzi!” Alţi corespondenţi din ţară, care una îmi spuneau la telefon şi cu totul altceva ziceau în corespondenţele lor, în care nu mai dădeau nume şi ocoleau exact elementele infracţiunilor despre care ar fi trebuit să povestească îmi explicau după aceea că n-aveau bani de avocaţi de la Bucureşti. Asta se întîmpla pe vremea regimului Iliescu-Năstase, cînd premierul Năstase îi reclama pe jurnaliştii de la Europa Liberă şi de la BBC conducerii acelor posturi de radio. Despre ceea ce s-a întîmplat la BBC, cu Traian Ungureanu, nu mai răscolesc lucrurile, dar la Europa liberă, conducerea postului, i-a şi premiat pe unii dintre corespondenţii din Bucureşti pentru atitudinea lor curajoasă faţă de Putere.

Cîţiva ani mai tîrziu, la Cotidianul, lucrurile trecuseră pe invers: jurnalistul de investigaţie devenise portavocea Parchetului de la care îşi lua cazurile de-a gata. Asta se întîmpla în primii ani ai regimului Băsescu, cînd chiar şi jurnalişti cu experienţă au trecut în extrema cealaltă luînd de bune acuzaţii ale procurorilor care ulterior s-au dovedit nefondate. Numai că în timp ce procurorii erau bine, mersi după ce ratau vreun dosar, jurnaliştii care relataseră despre asemenea dosare ratate erau chemaţi în judecată pentru defăimare şi calomnie, chiar dacă dăduseră cuvîntul şi acuzaţilor.

Mai vedeţi acum mari anchete apărute în presa scrisă sau la posturile de televiziune? Doar chestii însăilate între un dosar cu acuzarea în curs, de obicei cu stenograme, şi reacţia avocatului apărării, ca şi cum jurnaliştii de investigaţie, cîţi mai sînt, ar fi devenit nişte cîini de pază ai societăţii care şi-au pus proteză dentară. Iar cei cîţiva care se încăpăţînează să muşte cu dinţii lor sînt scoşi din joc, unul cîte unul, ba cu o amendă penală, ba cu ameninţări cu distrugerea personală primite telefonic, pe care urechea serviciilor se face că nu le aude.

Cristian Teodorescu - realitatea.net