Gheorghe Smeoreanu (www.criterii.ro)
Dragă Anja Andersen, îţi scriu câteva rânduri pentru a te convinge să te întorci acasă. Mai întâi, îţi mărturisesc că m-am uitat la meciul cu Buducnost şi, cu toate că nu mă pricep la handbal, cred că ai făcut un miracol în câteva zile. Niciodată nu am văzut Oltchim-ul jucând atât de frumos şi de pasionant. Cu toate astea, îţi cer să pleci, de fapt nu îţi cer, ci încerc să te conving. Am câteva argumente.
Cred că dacă ai găsi 200.000 de euro pe stradă şi ai afla că i-a pierdut casierul care se ducea să plătească salariile la combinatul Oltchim, i-ai duce imediat celor care trebuie să beneficieze de ei. Poate nu ai ştiut, dar aceşti 200.000 de euro, cât este salariul tău pe un an, nu sunt banii dlui Roibu, aşa cum ţi s-a sugerat, fiindcă acest combinat chimic nu este al lui şi nici al unei societăţi private. Aceşti bani sunt ai clubului, ce e drept, dar o mare parte din ei, covârşitoare, vin de la muncitori, nu de la sponsori. Practic, tu eşti plătită, pe căi ocolite, care s-ar putea sa fie cândva obiectul unei anchete, cu banii statului român, un stat sărac, care tocmai s-a mai împrumutat de alte miliarde de euro. Uită-te pe google şi compară salariile din România cu cele din ţara ta natală, interesează-te să vezi cât de săraci suntem, cât scandal este în ţară fiindcă suntem furaţi şi înşelaţi.
Poate te va surprinde, dragă Anja, dar tu eşti,practic, un funcţionar public, fiindcă banii sunt mai ales ai statului. Iar la noi, un funcţionar public câştigă 2000 de euro pe an, aşadar nu e drept ce faci, nu e frumos.
Desigur, suporterii te admiră, te doresc la echipă, aşa încât vei fi tentată să rămâi şi să ignori ceea ce îţi spun. Şi, la urma urmei, tu alegi, dar vreau să o faci în cunoştinţă de cauză, să ştii că iei, practic, bani de la un combinat care are datorii imense, care nu îşi plăteşte impozitele, care îşi concediază muncitorii. Nu cred că în ţara ta natală ai mai ieşi pe stradă dacă o uzină care e în pragul falimentului şi trimite oameni la şomaj te-ar plăti pe tine regeşte. Nici dacă acea uzină ar fi privată, darămite dacă ar fi a statului. Aşa ceva e de neînchipuit în ţara ta şi nu văd de ce aş fi fericit că în ţara mea se poate orice.
Desigur că ori cu 200.000 de euro, ori fără ei, noi tot săraci lipiţi suntem. Problema este însă una morală şi de corectitudine politică, fiindcă se cheltuiesc bani ai statului, care trebuie să meargă la spitale şi şcoli, la casele de bătrâni şi în autostrăzile pe care nu le avem. Cu banii ăştia putem salva vieţile a patru copii bolnavi de leucemie, pe care statul îi înscrie pe liste de aşteptare până mor, de sărac ce e. Apoi, dacă ar fi decis Guvernul că trebuie să investim în handbal, fiindcă aceasta este prioritatea noastră, ar fi fost corect politic , numai că aici plăteşte un orăşel mic, un grup de câteva mii de angajaţi care şi aşa nu ştiu dacă mai au un loc de muncă la anul, o comunitate care îşi numără fiecare sfanţ.
Cred că nu ştiai aceste lucruri, sunt sigur că l-ai considerat pe dl Roibu un om de afaceri privat care are un combinat moştenit de la familia lui. Sau l-ai crezut preşedintele unei companii înfloritoare, ai cărei acţionari au decis să investească în reclamă prin handbal. Îmi pare rău să îţi spun că nu este aşa, dl Roibu este un director la o companie a statului ce tocmai a cerut Comisiei Europene aprobarea pentru încă un împrumut, pentru încă un ajutor. Al câtelea ? Nu mai ţin minte.
La noi se spune că nu îi trebuie chelului tichie de mărgăritar.
Un combinat aflat la ananghie, care vinde fier vechi pentru a da salarii, care nu a mai plătit curentul electric şi nici gazele sau căldura, un oraş mic care deocamdată nu are bani pentru locuinţe sociale, aceasta este conjunctura în care te afli, dragă Anje. Pentru aceasta, te rog să pleci, fiindcă din această situaţie nimeni nu are dreptul să ia niciun cent. E jignitor să ia cineva un cent de la noi şi e degradant pentru cine o face. Nu cred că presa din Danemarca ştie în ce te-ai băgat, fiindcă te-ar chema imediat acasă dacă ar fi la curent cu provenienţa salariului tău. Nu vreau să cred că vreun român a ajuns atât de jos încât să primească un salariu de sute de mii de euro de la vreun stat amărât din Africa. Mi-ar fi ruşine că face asta, aşa încât te rog să nu o faci nici tu cu noi.
Sper că ai înţeles, stimată Anja Andersen. Cu banii tăi, toţi copiii din oraş ar avea, în următorii zece ani, posibilitatea să ţină în mână o carte de Andersen. Pentru moment, nu au această posibilitate.
Acum ai înţeles ?
Drum bun, Anja, mi-a făcut plăcere să îţi scriu.
Web Design by DowMedia