• Mirela MANU (www.impactreal.ro)
„Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip, carevasăzică că nu le are”, presa şi cei câţiva intelectuali cărora nu li s-a făcut frică să spună ce gândesc sunt ultimele bastioane pe care vârfurile corupţiei le mai au de cucerit. Masa de manevră aproape că nu mai există, ea este luată în considerare doar în perioada alegerilor când, cu câteva intoxicări mediatice bine puse la punct, cu mici, un gram de asfalt bine plasat şi multă aerisire a orificiului bucal la televizor este foarte uşor de obţinut un vot.
Presiunea nevăzută a celor puţini şi puternici, care au drept scop cu totul altceva decât bunăstarea maselor care i-au votat se răsfrânge mai ales asupra celor care „îndrăznesc” să-i înfrunte. În ciuda aparenţelor unei democraţii prost înţelese şi excesive, în realitate marea masă a „prostimii”, aşa cum o consideră unii, este lăsată într-o libertate controlată, dată de o lesă nevăzută, cu un orizont limitat la patru pereţi obscuri şi având posibilităţi de educaţie precare.
De la emisiunile de promovare a unor anti-valori, pline de pipiţe dezbrăcate şi cu creierul pe bigudiuri, de la uciderea culturii muzicale tradiţionale, de la subminarea puţinei economii rămasă în ţară şi intoxicarea cu manele menite să strâmteze creierul oricui le ascultă şi până la lipsa oricăror activităţi educative organizate constant în comunităţile locale, toate acestea par special concepute pentru „mase”, pentru a ucide din faşă orice urmă de imaginaţie, de personalitate proprie şi de creativitate pe care ar mai putea-o dezvolta copiii şi tinerii.
În acelaşi timp, aşa cum a fost în toate timpurile de când a fost inventată, presa este folosită din plin în acest proces de „băieţii deştepţi” care au văzut în canalele mass-media nişte mijloace numai bune pentru dezinformare, pentru prostirea populaţiei prin intoxicarea cu subiecte senzaţionale apărute artificial şi pentru crearea unei imagini false despre persoanele publice special pregătite pentru a intra în „marele lanţ al puterii sau al luptei pentru putere”.
Aşa cum, în istorie, puţinii conducători ai României care şi-au manifestat o personalitate puternică şi au dorit să aducă ordinea în ţară au fost trădaţi şi asasinaţi de multe ori de cei apropiaţi lor, războiul la baionetă a căpătat astăzi pe plan naţional alte valenţe, mai subtile şi mai greu de detectat de cei din afara sistemului. Cucerirea teritoriilor se face acum nu cu tunul, ci cu îndatorarea statului către fonduri de investiţii, lucru care poate duce la un faliment şi la o preluare pe nesimţite a conducerii României din afară, iar vechile asasinate politice, practicate şi astăzi în cazuri extreme, s-au transformat acum în linşaje mediatice.
Metoda este simplă: cine îndrăzneşte să ridice capul în faţa stăpânului şi să încerce să roadă lesa pentru a exprima realitatea, sau o altă realitate decât cea colorată „de la centru” este pur şi simplu linşat mediatic, dacă nu poate fi cumpărat cu câteva firimituri sau forţat să se alinieze singur, de frică, pe trotuarul trasat dinainte. Presa vâlceană a înregistrat şi de această dată un record trist în acest domeniu. Spun presa, deşi la Vâlcea rar se scriu materiale documentate, bazate pe acte şi observaţii directe, nu pe opinii şi aprecieri personale.
Oricărui ziarist care are totuşi „marea îndrăzneală” de a trece dincolo de limitele permise şi trasate de alţii i se refuză în schimb orice drept. Prin simplul fapt că eşti jurnalist, nu contează dacă eşti unul bun sau unul mai puţin experimentat, ţi se refuză până şi cele mai elementare drepturi, cum ar fi, de exemplu cel de a intra în Spitalul Judeţean Vâlcea pentru a-ţi rezolva problemele de sănătate.
Accesul în spitalul care este întreţinut din banii publici, adică inclusiv din banii redacţiei noastre, i s-a refuzat unui coleg a cărui singură „vină” era aceea de a face parte dintr-o redacţie unde alţi colegi ai lui concepuseră un material, inofensiv de altfel pentru instituţia cu pricina, în legătură cu condiţiile insalubre de la spălătorie. O altă metodă de mânjire cu noroi a presei, în ansamblul ei, pentru că nu sunt mânjiţi doar cei transformaţi în „ţintă” de comenzile politice, ci întreaga breaslă, este să concepi materiale calomnioase despre un ziarist integru, după ce acesta a murit şi să-i mânjeşti astfel cu noroi nu doar memoria, ci şi întreaga familie, ba chiar să-l atragi într-un proces, afirmând că ar fi vinovat de un lucru întâmplat la aproape un an după ce nu mai este printre noi.
Astfel de metode, care par incredibile, se practică totuşi în presa vâlceană, la comandă politică, în presa pe care am refuzat până acum în mod constant să o implic în povestea pe care o spun astăzi. Am refuzat să răspund la orice atac mediatic venit din partea oricărui reprezentant al presei locale din respect pentru această meserie şi pentru cei care ar trebui să o slujească. Motivul este că cei care fabrică subiecte sau îşi mânjesc cu noroi colegii de breaslă nu sunt vinovaţi pentru acest lucru, iar presa trebuie să existe în continuare în România, indiferent sub ce formă, pentru că ţine pe cât posibil în frâu corupţia. Nu câinele care sare la gât trebuie bătut, ci aceia care îl asmut.
Nu am scris şi nici nu voi scrie vreodată despre vreun coleg în paginile Impactului, din respect pentru breasla din care fac parte, pentru publicaţie şi chiar pentru ei, cei care se străduiesc în fiecare zi să aducă pe tapet ştiri noi, mai mult sau mai puţin documentate sau obiective. Ei, ziariştii, indiferent cum se numesc, trebuie lăudaţi, nu criticaţi, pentru că se străduiesc să existe. Fără presă, informarea publicului ar fi nulă. A greşi este omenesc, iar a greşi mânat de interese materiale sau de gândul că poţi beneficia în curând de un spaţiu generos de pe urma concesionării „directe” de la Primărie a vreunei centrale termice sau a vreunui alt spaţiu transformat în redacţie este cu atât mai de înţeles.
Cel mai des „greşesc” în acest fel tot aleşii noştri, ziariştii sunt abia la coada clasamentului, mai ales că nu trebuie să dea socoteală nimănui şi pentru că, în general, muncesc din greu pentru banii pe care îi câştigă, deşi riscurile meseriei sunt foarte mari. În general însă presa vâlceană nu greşeşte, iar orice ziarist care îşi exprimă opinia, indiferent care ar fi ea, este de lăudat. Un scenariu în care „făcătorii de ziare” sunt prea ocupaţi să se bălăcărească între ei, spre deliciul cititorilor neinformaţi, iar în acest timp cei care ne conduc să fure în voie este unul ideal pentru ultimii, depinde numai de noi să-l dezamorsăm şi să nu „jucăm” aşa cum ne cântă alţii.
Din amalgamul de informaţii, cititorii sunt cei care ar trebui să discearnă şi să aleagă grâul de neghină, adevărul de minciună şi intoxicările de subiectele reale. Ei sunt cei pentru care ar trebui să lucrăm, indiferent unde şi pe banii cui există redacţia respectivă. Iar cititorii, vă asigur, sunt mult mai interesaţi să afle noutăţi despre cei care le gestionează banii decât să citească păreri ale unor ziarişti despre colegii lor de breaslă. Istoria acestui oraş este clădită sau dărâmată clipă de clipă, semnătură cu semnătură şi clădire cu clădire de cei care ne conduc, nu de nişte vremelnici slujitori ai presei, care sunt mai mult sau mai puţin uneltele acestora.
Marea artă a presei este, aşa cum o ştiu ziariştii cu experienţă, să nu te laşi cumpărat cu totul, să nu serveşti intereselor meschine ale unora sau altora, ci doar adevărului, în măsura în care poţi ajunge la el. Eu sper că nu s-a ajuns în presa din Vâlcea chiar atât de departe încât să purtăm cu toţii ochelari de cal şi să nu mai observăm realitatea.
Faptul că ziariştii nu au totuşi aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi oameni ne este semnalat şi de reprezentanţii unei publicaţii concurente. În timp ce, în anii trecuţi, judecători, avocaţi sau chiar parlamentari vâlceni au fost trecuţi fără probleme pe lista celor care au primit locuinţe pentru tineri prin ANL, pentru că se încadrau în condiţiile legale impuse de ANL şi îşi permiteau să plătească o chirie la o astfel de locuinţă, care nu este pentru săraci, aşa cum s-a vehiculat, cel puţin un ziarist (pentru că pe lista cu dosare depuse sunt şapte reprezentanţi ai presei care nu au o locuinţă proprie) trebuie să fie „mai egal decât alţii” în acest sens, pentru simplul fapt că este „scriitor la presă”. În acest sens, consilierii locali vor fi chemaţi să voteze sau nu nişte condiţii stipulate deja într-o lege, doar pentru că cel care a cerut o locuinţă pentru tineri, printre alţi câteva mii este... jurnalist.
Web Design by DowMedia