Bogdan Gunici - Povestea unui campion al ringurilor vieţii

Povestea unui campion al ringurilor vieţii

„Am fost elev, boxer, soţ şi tată în acelaşi timp“

În acest an „Ziarul de Vâlcea” va publica o suită de articole, interviuri şi reportaje menite de a ajuta la apropierea minorităţii romilor de comunităţile în care trăiesc. Nu avem pretenţia că vom reuşi să integrăm oameni care în primul rând sunt obligaţi moral să-şi respecte tradiţiile, tradiţii care îi introduc într-un cerc din care cu greu se poate evada. Dacă te căsătoreşti de copil, dacă devii părinte când încă ar trebui să mergi la şcoală, nu vei putea face carieră într-un domeniu, va fi aproape imposibil să îţi găseşti un loc de muncă, vei întrerupe studiile şi va trebui să te lupţi zi de zi cu autorităţile.

De la noi şi din toată Europa. O luptă care nu poate fi schimbată cu milioanele de euro date de UE pe programe, cele mai multe aiuristice. Apropierea trebuie dusă de ambele părţi. În primul rând românii, mai ales cei cu studii şi cu răbdare de a înţelege fenomenele sociale, trebuie să facă primul pas.

Vom prezenta azi povestea reală a unui ţigan din Râmnicu Vâlcea care ar fi putut ajunge campion european dar care a ales drumul tradiţional al strămoşilor săi. El trebuie apreciat pentru eforturile, deloc puţine, şi mai ales pentru faptul că înţelege perfect că schimbarea din ambele sensuri se poate face numai cu pionieri. Cu indivizi care vor trebui să îşi asume riscul de a fi uneori blamaţi de ai lor, de cei de acelaşi neam cu ei dar mai retrograzi.

O copilărie cu miros de ring

Bogdan Gunici a văzut lumina zile în 30 iunie 1982. Are trei fraţi şi două surori. A fost al treilea copil al unui cuplu respectat de ţigani care au crezut în Dumnezeu, în tradiţii şi în muncă. Din păcate, la doar 9 ani, Bogdan a rămas orfan de tată. Şi-a pierdut părintele într-un conflict încă nedesluşit nici în ziua de astăzi pentru că cei care l-au ucis au scăpat necondamnaţi. Lui Bogdan îi plăcea să meargă la şcoală.

Se înţelegea bine cu toţi colegii deşi era înalt şi priceput la bătaie. Învăţa bine în clasele primare şi citea mult pentru un rom. A făcut şcoala primară din Vlădeşti unde stătea cu familia şi unde locuieşte şi acum. Îm 1996, în februarie, a păşit prima dată într-o sală de box, dus de un prieten de-al său. A fost captivat imediat şi s-a înscris la CSŞ CHIMIA. Antrenorul său a fost profesor Eugen Petruş „…dar ştiu că datorez mult şi antrenorilor Nicolae Dobriţoiu şi lui nea Bebe, profesorul Truşcă”. Mergea zilnic la şcoală dimineaţa şi după masa la antrenamente.

Colegii şi antrenorul l-au privit cu reticenţă pe lunganul de 1,80 metri cu faţă tuciurie, slab, crezând că va abandona. Că nu se va ţine de muncă. Că nu va fi lăsat de familie. „Sunt foarte bucuros că mama a fost de partea mea atunci şi m-a susţinut. Bunica îmi zicea mereu să renunţ că a face box şi a fi marinar sunt cele mai grele munci. Nu am renunţat. În 1997 în iarnă am avut primul meci oficial. La Craiova sala era plină.

Am debutat cu emoţii. Sala era plină de spectatori, majoritatea din etnia mea.Nu îmi era frică. Nu mi-a fost frică niciodată. Dar am avut mereu emoţii. Până la primul gong. Atunci, la Craiova, am boxat foarte bine. Simţeam că sunt mai bun decât adversarul. Publicul a huiduit la final arbitri care l-au dat pe el câştigător. Eu eram ţigan şi m-am simţi, atunci, discriminat.

Am învăţat pe pielea mea ce înseamnă discriminarea şi a fost trist pentru că profesorii mă învăţaseră respectul faţă de adversar, faţă de sport. Ulterior am boxat în Vâlcea, la Reşiţa, la Târgu Jiu, la Constanţa unde am ajuns campion naţional, la Călăraşi, la Mioveni…Colegii de club m-au îndrăgit iar antrenorii m-au încurajat mereu. Munceam din greu la sală conştient că fiecare zi mă apropie de finalul carierei şi vroiam să fac cât mai mult.”

Diplome, cărţi, cupe şi amintiri

Documentez această incredibilă poveste în apartamentul lui Bogdan din centrul Râmnicului, într-o seară de marţi. Casa este de o curăţenie exemplară iar cafeaua servită de soţia lui una dintre cele mai bune. Alături de Bogdan stă fiica sa, Cristina Ştefania, care a împlinit recent 9 ani şi este foarte apropiată de tatăl ei şi mândră de faptul că el îmi arată cărţile din mica sa bibliotecă, diplomele şi cupele. Nu a citit mult dar ştie pe dinafară Shounul de James Clavel, Papillon, şi Mizerabilii. Cărţi pe care le-a recitit des captivat de frumuseţea lor.

Bogdan Gunici are un palmares bogat. A avut 47 de partide oficiale. În 1998, în 8 mai, la Constanţa, devenea Campion Naţional de Cadeţi la categoria 69 Kg. În 2000 a fost medaliat cu bronz la Campionatul Naţional de Juniori la categoria 91 Kg. Toate victoriile le-a obţinut înainte de limită. Nu a fost înfrânt niciodată prin KO, nu a fost trimis la podea. A pierdut de două ori înainte de limită. Ar fi trebuit să facă parte din lotul naţional care a reprezentat România la Campionatele Europene din Lituania .

Era cel mai bun din ţară la categoria şi vârsta lui dar şi toată lumea ştia că s-a făcut o nedreptate prin faptul că a fost ales în locul lui un român. „ Şi culmea este că eu m-am simţit mereu în inima mea mândru că m-am născut în România. Am văzut toată Europa. Am luat carnetul de conducere în 2000, am fost de atunci peste tot. Mi-a plăcut mult Praga şi Stockholm, mi-au plăcut multe ţări. Dar veneam mereu acasă cu gândul că niciodată nu voi pleca de tot din ţară..”

O retragere prematură

Conform tradiţiei Bogdan s-a căsătorit cu cine a vrut mama sa şi când a decis familia sa că trebuie să facă acest lucru. A luat-o pe Bârzoveanca la 14 ani şi a devenit tată la 15 ani. A continuat o vreme să urmeze cursurile la liceu în Râmnic, să meargă la antrenamente, să boxeze. A ajuns şi tată. Responsabilităţile pentru familia s-a creşteau. „ Trebuia să renunţ la box. La carte nu am renunţat niciodată pentru că şi acum, când am timp, învăţ şi sunt decis ca mai devreme sau mai târziu să îmi dau toate examenele.

Trebuia să fac bani pentru a putea trăi. Am fost fericit când am ajuns campion dar cea mai fericită zi a fost atunci când mi-am cumpărat apartamentul şi m-am mutat cu femeia şi copilul meu în casa mea.” În 2007 Bogdan s-a întors în sala de antrenament. Realizase că nu are nici un meci înregistrat pe peliculă. Avea fotografi dar nu multe. Vroia să aibă o partidă oficială înregistrată de la cap la coadă ca amintire. Antrenorii l-au ajutat să recupereze. „ În box fiecare zi în care nu te-ai antrenat contează.

Câteodată trebuie să te antrenezi şase luni zi de zi pentru o partidă care durează mai puţin de 15 minute.” Meciul de retragere a avut loc la Târgu Jiu, în 21 februarie, la Cupa Unirii. Bogdan nu le-a spus ca de obicei la toţi fraţii şi prietenii săi de partidă. Nu dorea ca în cazul unei înfrângeri să fie aceştia de faţă şi mai ales nu dorea să fie aranjat meciul în favoarea sa. Mama lui ( Filanda), fata şi soţia nu l-au văzut niciodată boxând live.

Dar au fost mândre că Bogdan s-a retras cu o victorie şi l-au admirat pe peliculă. „ Dacă voi avea un băiat îl voi duce şi pe el în sala de antrenament. Şi acum, când pot, mă duc la sală şi vorbesc cu profesorii, cu foşti colegi, cu elevi noi. Când vorbesc cu băieţi ţigani le povestesc despre cariera mea şi pe toţi prietenii îi îndrum să îşi dea copii să facă sport şi să îi trimită la şcoală.” Bogdan a părăsit ringul de box prematur. Tradiţiile neamului său l-au obligat să renunţe la sport.

Aceleaşi tradiţii dar mai ales mentalitatea care se schimbă greu fac ca ţigăncile să renunţe devreme la şcoală, să nu ştie de multe ori să citească. Tradiţiile fac ca aceşti copii să devină părinţi prea devreme. La 26 de ani neîmpliniţi Bogdan Gunici şi mulţi din generaţia lui au trăit cât nu au trăit unii români în 46 de ani. Pentru el fiecare zi este un antrenament, fiecare obstacol cotidian pe care îl depăşeşte este o partidă în care a învins, fiecare om pe lângă care trece un spectator al lui, fiecare persoană cu care are un conflict un adversar pe care trebuie să îl respecte şi să nu îl subaprecieze.

Pentru înţelepciunea lui a fost desemnat de ţigani să facă parte din completele lor de judecată. Este un bărbat tânăr dar experimentat, maturizat, care judecă repede şi drept. Un om care poate şi trebuie să fie lider. Pentru că face parte dintr-o lume în care meciurile nu se termină niciodată, în care titlurile de campion pot fi oricând pierdute dacă nu eşti atent.

Traian Guminski

Alte stiri din editia curenta:

(Actualitate)Singura şansă de supravieţuire a studentului es...
(Sport)Galacticele de la Oltchim Valcea vor înfrunta L...
(Actualitate)Florian Marin şi-a îndeplinit „pofta ce-a...
(Reportaj)Bogdan Gunici - Povestea unui campion al ringur...
(Fapt divers)Curba Morţii – identificată pe DN7
(Sparle si soparle)Sparle si soparle
(Editorial)La Ramnicu Valcea campania electorală va începe...
(Administratie)Asociere între comunele vâlcene
(Politica)Mircia Gutău, pârtie deschisă spre fotoliul de ...
(Fapt divers)Bătaie între doi elevi la Colegiul Forestier di...
(Politica)Indexarea trimestrială a pensiilor în raport cu...
(Politica)Deputaţii Vlădoiu şi Frâncu se bat pentru primu...
(Administratie)Săraci mutaţi în casă nouă
(Administratie)Primăria Ramnicu Valcea organizează Balul Pensi...
(Administratie)36 de localităţi din judetul Valcea – cod...