De când au apărut întrebări incomode, Vecinul nostru pare că a descoperit o nouă specie de muzică: simfonia chițăielilor. Se aude peste tot. La colțul străzii, pe Facebook, prin conferințe de presă. Oriunde există un microfon, apare și el, convins că dacă vorbește suficient de tare, întrebările vor dispărea.
În loc să răspundă calm și cu argumente, Vecinul a ales strategia clasică: dacă nu poți combate ideile, atacă mesagerul. Jurnaliștii devin „dușmani”, criticii sunt „vânduți”, iar orice opinie nefavorabilă trebuie să facă parte dintr-o conspirație demnă de un serial prost.
Mai nou, în fiecare conferință de presă apare câte un presupus păpușar invizibil care, în imaginația Vecinului, finanțează toate articolele critice. Pentru el nu există explicația simplă că un ziar poate scrie critic pentru că pune întrebări. Nu, trebuie să existe o rețea ocultă, un complot, un scenariu cu sponsori misterioși și personaje negative.
Cu cât încearcă să demonstreze că nu este deranjat, cu atât pare mai agitat. Cu cât spune că nu-l interesează criticile, cu atât vorbește mai mult despre ele. Iar fiecare ieșire publică seamănă tot mai puțin cu o conferință de presă și tot mai mult cu un spectacol de improvizație în care principalul adversar este... propria nervozitate.
Poate că există o lecție simplă: atunci când răspunzi argumentelor cu etichete și ironiilor cu indignare permanentă, publicul începe să se întrebe nu cine pune întrebările, ci de ce ele provoacă atâta neliniște.
Până atunci, Vecinul rămâne fidel devizei sale neoficiale: dacă realitatea nu-ți convine, inventează o conspirație. Iar dacă nici asta nu merge, mai organizează o conferință de presă. Poate, poate, de data aceasta o să convingă măcar ecoul.
M. Furau
Web Design by DowMedia
