În urbea de la poalele Capelei, unde moralitatea se discută la cafenea, iar legea se împarte cu polonicul, parcă ne-am trezit direct în paginile lui Ion Luca Caragiale, într-o eternă și perfect actuală O scrisoare pierdută.
Aici, nu scrisorile se pierd, ci bunul-simț. Nu onoarea e în pericol, ci aparența ei. Și mai ales, nu justiția e oarbă, ci… selectiv mioapă.
Când nevestele celor care împart legea cu aer grav și privire de magistrat sunt, întâmplător desigur, angajate în firme sau instituții conduse de personaje cu dosare mai groase decât codurile de procedură, atunci nu mai vorbim de coincidențe. Vorbim de o coregrafie perfectă a ipocriziei.
„Curat murdar, coane Fănică!”, ar exclama, fără ezitare, cetățeanul turmentat, dacă ar mai avea puterea să înțeleagă ceva din această piesă reluată la nesfârșit.
Cum să mai creadă omul simplu în echilibrul Justiției, când balanța pare ținută de rude, cumetri și interese? Cum să nu umble Justiția „cu capul gol pe străzi”, când pălăria integrității a fost demult amanetată pe la mesele celor „bine conectați”?
În acest decor de provincie eternă, unde funcțiile sunt ereditare și moralitatea opțională, legea nu mai e lege. E recomandare. Iar recomandările… se negociază.
Și uite așa, în orașul unde toți se cunosc și nimeni nu răspunde, rămânem spectatori la o farsă prost jucată, dar periculos de reală. Pentru că, spre deosebire de Caragiale, aici nu cade cortina. Aici piesa continuă. Iar noi… tot în sală rămânem.
Tiberiu Pirnau
