Peste 100 de procurori cer modificarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, după ce Înalta Curte a stabilit, prin Decizia nr. 430 din 15 decembrie 2025, publicată în Monitorul Oficial la 26 februarie 2026, că lipsa expertizei de specialitate privind prejudiciul face neregulat rechizitoriul și atrage restituirea cauzei la procuror. Textul legal, introdus prin Legea nr. 126/2024, spune expres că prejudiciul în cauzele de evaziune fiscală vizate de art. 6^1, 8 și 9 „se va determina în temeiul unei expertize de specialitate”, iar suspectul sau inculpatul are dreptul să participe la efectuarea expertizei.
Dincolo de nemulțumirea parchetelor, problema reală este alta: statul vrea dosare mai rapide, dar nu are voie să sacrifice rigoarea probatorie. În materie penală, prejudiciul nu este un detaliu contabil, ci un element care poate influența încadrarea juridică, limitele de pedeapsă și chiar beneficiile legale de reducere sau înlăturare a răspunderii. Tocmai de aceea Codul de procedură penală prevede că probele nu au o valoare prestabilită și sunt supuse liberei aprecieri, iar expertiza este folosită când pentru lămurirea unor aspecte relevante este necesară opinia unui specialist.
Argumentul procurorilor, potrivit căruia expertiza ar „supradimensiona” rolul expertului, este discutabil. În realitate, expertul nu condamnă pe nimeni și nu pronunță soluția; el oferă un instrument tehnic. Judecătorul și procurorul rămân cei care apreciază proba în ansamblu. A cere ca întinderea prejudiciului să fie verificată de un specialist nu ia puterea magistratului, ci împiedică situațiile în care acuzarea își construiește dosarul doar pe calcule unilaterale, rapoarte administrative sau interpretări fiscale discutabile.
Mai mult, actuala regulă are o logică solidă de protecție a dreptului la apărare. Dacă prejudiciul este stabilit prin expertiză, inculpatul știe exact ce sumă i se impută, poate participa la lucrare, poate formula obiecțiuni și poate combate concluziile tehnice. Fără această garanție, s-ar deschide larg poarta unor abuzuri: prejudicii „umflate”, încadrări mai grave, presiune pe inculpat să plătească rapid sume neverificate și trimitere în judecată pe baze tehnice fragile. Înalta Curte a subliniat tocmai acest risc când a legat expertiza de regularitatea actului de sesizare.
Da, expertizele costă și durează. Dar costul unei expertize este mai mic decât costul unei anchete penale greșite, al unei trimiteri în judecată nefundamentate sau al unei condamnări construite pe un prejudiciu estimat superficial. Într-un stat de drept, eficiența nu poate fi obținută prin slăbirea garanțiilor procesuale. Dacă există o problemă, ea nu este existența expertizei, ci lipsa resurselor administrative și umane pentru efectuarea ei la timp.
Pe scurt, procurorii cer flexibilitate. Dar, juridic vorbind, tocmai această „flexibilitate” poate deveni teren fertil pentru excese. Când miza este stabilirea unui prejudiciu care poate decide soarta penală a unui om sau a unei firme, expertiza nu este un moft birocratic. Este o plasă minimă de siguranță împotriva arbitrariului.
Web Design by DowMedia
