Într-o Românie în care integritatea academică este invocată frecvent ca argument moral în spațiul public, unele texte vechi capătă, peste ani, o greutate explozivă. Un astfel de document este articolul publicat în 2002 de Nicușor Dan în revista Dilema Veche, intitulat „Șase ani la Paris, profesional și sentimental”. Un text autobiografic, semnat și asumat, care astăzi ridică întrebări incomode despre etică, privilegii și respectul față de regulile mediului universitar.
În articol, autorul rememorează anii de studenție în Franța într-un ton relaxat, presărat cu episoade „savuroase”. Însă una dintre mărturisiri șochează prin naturalețea cu care este relatată: existența unui pariu de 200 de franci pus cu prietenii pentru a „cuceri” directoarea de studii de la Universitatea Paris XI. Nu există nicio distanțare critică, nicio reflecție asupra implicațiilor etice. Episodul este tratat ca o bravură juvenilă.
Pentru mediul universitar francez – recunoscut pentru rigoare, ierarhii și reguli clare – un asemenea comportament, chiar și relatat retrospectiv, trădează un dispreț față de autoritatea academică și o banalizare a relației profesor–student, cu un substrat problematic în raportarea la femei, reduse aici la obiect al unui pariu masculin.
Legătura dintre acest episod și parcursul universitar al autorului nu poate fi trecută cu vederea. În plan profesional, același student beneficiază de un traseu profund atipic: fără o licență obținută și recunoscută oficial în România la acel moment, sare peste etapa masteratului și este admis direct în DEA (Diplôme d’Études Approfondies) – pas obligatoriu, în mod normal, pentru accesul la doctorat în sistemul francez.
Astfel de derogări nu se produc „din inerție” și nici exclusiv pe baza reputației personale. Ele presupun decizii formale și avize explicite ale conducerii academice, inclusiv ale directoarei de studii. Când un student care își permite să trateze relația cu o autoritate universitară ca pe un pariu ajunge, în paralel, să beneficieze de sărituri peste etape obligatorii, apare o suspiciune legitimă: regulile au fost interpretate „flexibil”, iar criteriile aplicate selectiv.
Până astăzi, în spațiul public nu au fost prezentate documentele de echivalare care să explice clar:
– în ce temei a fost acceptat accesul direct la DEA,
– ce proceduri au fost urmate,
– cine a avizat oficial acest parcurs.
Ulterior, în România, anul de studii aprofundate din Franța ar fi fost echivalat cu un examen de licență, o procedură pe care specialiștii în educație o consideră cel puțin discutabilă raportat la legislația în vigoare la acea vreme. Absența transparenței alimentează întrebări legitime despre legalitatea și corectitudinea acestor recunoașteri.
Nu vorbim despre o glumă neinspirată din tinerețe sau despre un accident birocratic. Avem un tipar coerent: minimalizarea regulilor, relativizarea eticii academice și o atitudine de superioritate față de instituții și oameni. Toate acestea sunt documentate chiar de autor, în scris, sub semnătură proprie.
Când un astfel de parcurs este invocat ulterior ca fundament moral al unei cariere publice construite pe ideea de „corectitudine” și „merit”, ruptura dintre discurs și fapte devine evidentă.
– Cum a fost posibil accesul la DEA și doctorat fără o licență echivalată transparent?
– Cine a avizat aceste derogări și în baza căror criterii?
– Unde sunt documentele oficiale care să lămurească traseul academic?
– Și, mai ales, este compatibilă o astfel de atitudine cu pretenția de probitate publică?
Nu sunt atacuri personale. Sunt întrebări de interes public, care cer răspunsuri clare, documentate și verificabile.
P.S. Disprețul afișat în textul din 2002 nu l-a împiedicat pe autor să beneficieze ulterior de sistem: să sară etape academice și să obțină echivalări avantajoase. Tocmai de aceea, discuția nu este despre viața personală, ci despre integritatea unui parcurs care a produs efecte publice.
Tiberiu Pîrnău
Web Design by DowMedia
