,,Vâlcenii" din urmă cu două milioane de ani trăiau într-un mediu cu elefanți de pădure și primate

«...majoritatea fosilelor de animale preistorice, cu deosebire oasele membrelor, sunt secţionate în lung, dovada certă a unei acţiuni inteligente, întrucât, în urma acţiunii factorilor naturali acest fenomen este aproape imposibil să se producă. O parte din fragmentele osoase indică un anumit grad de folosire, iar uneltele – fragmente de roci detritice (silex, obsidian, cuarţit) au un grad ridicat de simplitate în ceea ce priveşte confecţionarea – secţiuni simple, aparţinând aşa-numitei culturi osteodontokeratice, specifică perioadei protopaleolitice.

Uneltele sub forma aşchiilor de silex sau obsidian sunt primele forme ale manifestării conştiente a fiinţei umane, cele „dintâi produse ale industriei casnice”. Uneltele din silex, sub forma prelucrării primare, sunt certe rezultate ale unei acţiuni conştiente nu numai datorită faptului că se încadrează unei stereotipii specifice numai acţiunilor rezultate din necesităţi umane, ci şi datorită faptului că această stereotipie se manifestă şi în ceea ce priveşte alegerea materialului litic corespunzător nevoilor de producere a uneltelor, iar lipsa totală a acestuia în zonă a determinat aducerea lui (numai silex şi obsidian) din altă zonă îndepărtată, cel mai probabil „depozit de aprovizionare” fiind Oltul, aflat la cca 7 km distanţă spre est de zona în cauză.

Utilizarea simultană a ceea ce oferea natura şi a uneltelor confecţionate de omul preistoric, proces ce continuă pe întregul parcurs al epocii de piatră, este confirmat şi de existenţa coarnelor de cervidee, secţionate pe lungime, inclusiv coroana bazală, lucru imposibil de produs sub acţiunea factorilor naturali sau a animalelor. Acestea erau folosite drept unelte rudimentare, iar vechimea lor este certificată de stadiul avansat de pietrificare în care au fost găsite.

Bolovanii de silex, atât cei prelucraţi pentru obţinerea uneltelor (nucleele), cât şi cei aflaţi în stare primară prezintă urme clare ale acţiunilor de „izbire” repetată, zona de percuţie este mai tocită (doar în punctul de lovire, ceea ce prin rostogolire în cadrul acţiunii factorilor naturali nu se poate produce), urme de microfisuri şi desprinderi minore de material. Prezenţa uneltelor primitive reprezintă dovada cea mai concludentă a existenţei lui homo sapiens în zona pârâului Sâlea, iar acţiunea hominizilor asupra mediului înconjurător, respectiv a celorlalte animale, din rândul cărora îşi procurau hrana prin folosirea uneltelor, este proba peremptorie a vieţuirii simultane a acestora.

Paleoliticul inferior – cca. 1.000.000 – 120.000 î. Hr.  este certificat prin continuarea locuirii ascendente şi a procesului de etnogeneză a fiinţelor umane, precum şi o stabilitate a acestora, constituite într-o comunitate relativ numeroasă, dacă luăm în considerare numărul mare de unelte de silex şi execuţia acestora cu un grad de tehnicitate şi fineţe mai ridicată decât perioada anterioară. Sunt unelte bifaciale (partea activă – tăişul pe ambele feţe), puţin curbate, migdalate, raclorul (râcâitorul). Toate produsele acţiunii conştient-umane din epoca paleoliticului inferior sunt concretizate în unelte şi se încadrează în tipul „culturii de prund”, cunoscută şi ca „pebbletools” – a uneltelor de piatră sau „Oldowayană”, după denumirea regiunii Oldoway din Africa Orientală, unde au fost identificate pentru prima oară. Caracteristic pentru perioada respectivă este că uneltele sunt rezultatul interacţiunii conştiente dintre cele două pietre, în urma căreia se produc aşchiile – unelte, iar acestea sunt, în continuare, limitate la formele enunţate anterior.

Deşi realizate printr-o tehnică rudimentară, confecţionarea silexurilor bifaciale presupune deja un progres şi destulă inteligenţă în alegerea materialului litic (silex) şi un complex de acţiuni repetate în vederea obţinerii uneltei dorite. Uneltele de acest fel sunt suficient de numeroase pentru confirmarea continuităţii în locuire, dezvoltarea şi sedentarizarea comunităţii umane locale. Ele apar în prundişul pârâului, cu o frecvenţă mai mare după spălarea albiei de către ploile torenţiale şi liniştirea apelor. Dovada că binefacerile focului erau cunoscute de comunitate o constituie şi fragmentele de oase de animale carbonizate în urma procesului de preparare a hranei sau, poate, a unor ritualuri ancestrale, precum şi prezenţa unor porţiuni diforme de lut ars puternic, probabil vetre de foc...» (selecție)

Sursa: Doru Căpătaru/ «Dovezi materiale care certifică prezența și continuitatea viețuirii umane pe parcursul a două milioane de ani în Fumureni/ Vâlcea», în Revista «Studii vâlcene», Serie nouă, nr. II (IX), 2006