Zilele trecute, deputatul PSD Ovidiu Popa a depus un proiect de lege pentru modificarea şi completarea art. 64 din Legea educaţiei fizice şi sportului nr.69/2000. În expunerea de motive se arată: „În 1896 au avut loc primele Jocuri Olimpice moderne. Locul de desfăşurare a fost Atena şi cu acea ocazie sportivi din 14 ţări diferite au participat la 9 discipline diferite. De atunci până în prezent, fară a-1 lua în considerare pe cel de la Tokyo care s-a desfăşurat anul acesta, au avut loc 28 de ediţii şi 3 au fost anulate, (toate din cauza primului şi, respectiv, al celui de al doilea război mondial). Jocurile Olimpice din vara anului 2020, care, din motive determinate de pandemia de COVID-19, s-au desfăşurat anul acesta, au găzduit nu mai puţin de 206 de ţări. Evoluţia numerică a ţărilor participante de-a lungul a mai bine de un secol reflectă importanţa graduală pe care societatea a oferit-o jocurilor sportive, dar şi implicarea autorităţilor statale competente în vederea organizării temeinice a acestui eveniment şi susţinerii continue a sportivilor de performanţă. În vederea expunerii concrete a necesităţii modificării legislaţiei în vigoare, este necesară o scurtă analiză a performanţei României la Jocurile Olimpice. România a câştigat în total 308 de medalii la Jocurile Olimpice de vară, dintre care 90 de aur, 97 de argint şi 121 de bronz. Gimnastica, canotajul şi atletismul sunt primele trei sporturi pentru România după numărul de medalii câştigate de la prima sa participare la Jocurile Olimpice de la Paris din 1900. Ceea ce impune o atenţie specială nu este neapărat numărul medaliilor obţinute, care ne situează pe locul 22 global ca număr total de medalii obţinute de la prima participare, ci involuţia sportului românesc după succesul răsunător din 1984 la Los Angeles, când România a fost singura ţară comunistă care a participat la Jocurile Olimpice din acel an, dar totuşi, performanţa echipei române a depăşit-o pe cea a ţărilor precum China, Regatul Unit sau Franţa. România s-a clasat pe locul al doilea în 1984, după Statele Unite. Acum, cu doar patru medalii obţinute la fiecare din ultimele două competiţii, sunt evidente declinul şi incapacitatea unei reveniri în lipsa unor reforme favorabile sportivilor si celor care ii pregătesc (antrenorilor). Este evident că, în domeniul sportului de performanţă se constată o scădere accentuată a potenţialului de reprezentare a României pe plan internaţional, reflectată cel mai elocvent de numărul redus de sportivi calificaţi la Jocurile Olimpice din ultimii ani, comparativ cu anii 2000, 2004. Ceea ce se întâmplă în prezent pare a fi dincolo de înţelegere pentru majoritatea iubitorilor de sport din ţara noastră. Totuşi, trebuie înţeles, dar nu şi acceptat, faptul că investiţiile, dar şi interesul în sport, în Romania, au scăzut şi, astfel, rezultatele au scăzut şi ele, iar acest fapt nu se aplică doar jocurilor olimpice, ci şi campionatelor europene şi mondiale care atestă, atât teoretic, cât şi practic, acelaşi nivel de pregătire al sportivilor şi respectiv aceleaşi tendinţe în ce priveşte performanţa realizată. în cele mai multe dintre cazuri, cei care câştigă campionatele europene şi mondiale sunt reprezentanţi şi uneori medaliaţi la jocurile olimpice. în acest sens, multe guverne din întreaga lume oferă finanţare extinsă echipelor sportive naţionale şi sportivilor individuali în căutarea succesului la competiţii internaţionale, cum sunt campionatele Europene, Mondiale şi Jocurile Olimpice. Un factor care motivează guvernele să finanţeze sportivii, echipele sportive naţionale şi antrenorii acestora este potenţialul de a exploata înălţimea în mândria naţionala a statului care atinge succesul sportiv internaţional, dar şi stimularea populaţiei pentru creşterea interesului faţă de sportul de performanţă şi implicit sănătatea generală. Corelaţia statistică dintre finanţarea guvernului şi succesul olimpic este explorată pentru a reprezenta deciziile a două sau mai multe guverne care concurează pentru reuşita sportivă. Relaţia dintre echipele sportive naţionale şi politică pare să fie legată de un sentiment sporit de naţionalism. Este clar totuşi că această identificare nu sprijină întotdeauna rezultate pozitive, dată fiind situaţia sportului românesc din ultimii ani. Este notabilă absenţa unei strategii naţionale pe termen mediu şi lung în domeniul sportului, întrucât există o slabă colaborare între federaţiile naţionale sportive, Comitetul Olimpic Român şi Federaţia Sportului Şcolar şi Universitar, ceea ce afectează în mod direct orientarea, educaţia şi profesionalismul structurilor sportive din ţara noastră. Cauza lipsei de succes şi diminuarea considerabilă a bazei de selecţie a sportivilor de performanţă provine, în mare parte, şi din lipsa oferirii unui stimulent, de orice natură, sportivilor şi antrenorilor, dar şi din lipsa unei perspective economice după încheierea perioadei de performanţă. Importanţa antrenorilor trebuie evidenţiată şi ea, întrucât aceştia sunt neglijaţi atât de normele juridice existente, care le limitează veniturile la sume infime, cât şi de absenţa posibilităţii obţinerii unor finanţări adiţionale din partea sponsorilor ori a altor entităţi interesate pentru menţinerea profesionalismului şi dedicării acestora. Pe lângă predarea abilităţilor specifice sportului, antrenorii trebuie să predea şi să le insufle sportivilor abilităţi de viaţă, cum ar fi conducerea şi munca în echipă. Acestea sunt abilităţi importante pentru a promova dezvoltarea funcţionării umane pozitive. Un număr tot mai mare de cercetări privind antrenorii sportivilor de înaltă performanţă a arătat că rolul lor presupune mai mult decât atingerea unui record de câştig ori predarea continuă a unor sportivi campioni. Cunoştinţele antrenorilor care pregătesc campioni europeni, mondiali şi olimpici, concentrarea asupra dezvoltării holistice şi capacitatea de a comunica cu sportivii lor ajută la construirea unei relaţii simbiotice antrenor- sportiv care are un impact direct şi pozitiv asupra performanţei. Pentru stimularea interesului în practicarea sportului, realizarea unor rezultate de înaltă performanţă şi câştigarea a cât mai multor competiţii sportive de nivel europen, mondial şi olimpic propun extinderea categoriilor de sportivi care beneficiază, la cerere, de acest stimulent financiar (rentă viagera) acordat în funcţie de performanţa sportivă realizată şi includerea unei noi categorii de participanţi la activitatea sportivă (antrenorii) în rândul celor care beneficiază de acest stimulent financiar. Rolul antrenorului nu este doar acela de a antrena, el asistă sportivii în dezvoltarea lor şi în procesul de formare ca oameni. De foarte multe ori rolul său este extins, fiind nevoit să înlocuiasă părinţii sau prietenii în perioadele lungi de pregătire. O relaţie deschisă, bazată pe încredere şi un mediu securizant de învăţare pot spori performanţele sportivilor şi satisfacţia pe care o resimt aceştia, lucrând împreună”.
Web Design by DowMedia
