„El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat”  (Isaia LIII, 5)

Preacuvioși și preacucernici părinți,

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Fiul lui Dumnezeu întrupat ne-a descoperit iubirea lui Dumnezeu față de noi, dar ne-a învățat totodată și iubirea omului față de Dumnezeu și față de aproapele său, deoarece El este singurul care a împlinit desăvârșit cele două porunci care cuprind toată Legea: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi” (Luca X, 27). El singur a împlinit porunca iubirii de la începutul vieții Sale și „până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni II, 8). De aceea, diavolul - știind că omul care va trăi deplin porunca iubirii va putea strica împărăția morții și va ieși de sub stăpânirea lui -, a purtat război împotriva Domnului Iisus Hristos pentru a-L face să renunțe la iubirea față de Dumnezeu sau față de aproapele. Împotriva primei porunci, prin întreita-ispitire în pustia Carantaniei, adică prin dulceața mâncării, ori prin strălucirea bogățiilor sau slava lumească, a vrut să-L facă pe Mântuitorul Hristos să pună materia lumii mai presus de iubirea lui Dumnezeu. Dar, fiind rușinat, diavolul „s-a îndepărtat de la El, până la o vreme” (Luca IV, 13), ca apoi iarăși să pornească război împotriva Lui, sub altă formă. Deci, „neputând să-L facă să calce porunca iubirii de Dumnezeu, prin cele ce I le-a făgăduit s-a străduit pe urmă, după ce El a venit în lume, să-L facă să calce porunca iubirii de aproapele, prin toate câte a uneltit, lucrând prin cei nelegiuiţi”[1], cum observă Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ceea ce nu a reușit diavolul în mod direct, prin ispita cu plăcerea, deci, a căutat mai apoi indirect, prin ispita durerii și a fricii de moarte. Cu acest scop i-a ridicat diavolul împotriva Mântuitorului Hristos pe cărturarii şi fariseii vremii. Dar, știind Domnul scopul celui viclean, nu doar că nu i-a urât și nu i-a judecat pe chinuitorii și vrăjmașii Săi, ci încă i-a iertat și i-a iubit până la sfârșit, rugându-Se pentru ei și zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca XXIII, 34).

Mântuitorul Hristos l-a biruit pe vrăjmașul cel vechi al neamului omenesc, prin faptul că i-a iubit pe cei ce L-au urât cu toată puterea lor, pentru că nu cuiele, ci iubirea a fost aceea care L-a ținut până la sfârșit pe Sfânta Cruce. Ne-a arătat ce este iubirea cea adevărată față de tot omul, lepădându-Se de slava lumii acesteia și fiind Cel părăsit de către toți prietenii Săi, Cel înconjurat de mulți martori mincinoși, Cel scuipat în obraz, Cel bătut cu pumnii și cu palmele, Cel așezat în mijlocul tâlharilor, Cel disprețuit mai mult decât ucigașul Baraba, Cel împotriva Căruia întreg iadul striga prin gura celor ce se aflau înaintea lui Pilat: Să fie răstignit!, Cel biciuit și batjocorit de cohorta soldaților, Cel încununat cu spini și bătut cu trestia peste cap, Cel căzut sub lemnul Crucii, Căruia I S-a dat să bea vin amestecat cu fiere, Cel răstignit între tâlhari și hulit de trecători (Matei XXVI-27), Cel împuns cu sulița în coastă (Ioan XIX, 34) și omorât pentru păcatele noastre. Acesta singur ne-a învățat ce este iubirea! Deci, să nu privim noi atât la răufăcătorii încolăciți în jurul Său ca niște șerpi veninoși, cât la felul cum a stat Mântuitorul nostru în mijlocul lor, neclintit în iubirea și bunătatea Sa, știind că, după noaptea cea mai cruntă prin care a trecut omenirea, s-a ivit dimineața cea mai vie și mai strălucitoare dintre toate. Toate acele guri de iad deschise împotriva Lui au fost zdrobite prin smerenie și răbdare, prin iubire și prin rugăciunea pentru vrăjmași, afară de care nu există arme mai tari împotriva răutății celei de multe feluri, cum spune și Sfântul Maxim, arătând modul în care Domnul a câștigat biruința: „Blestemat de ei, El Se purta cu îndelungă răbdare... şi le arăta toate faptele iubirii, iar pe cel ce lucra prin ei - pe diavolul - îl bătea cu iubirea de oameni faţă de cei purtaţi de el. O, minunat război! În loc de ură, El arată iubirea şi răpune pe tatăl răutăţii, prin bunătate. În acest scop, răbdând atâtea rele de la ei... S-a străduit până la moarte în chip omenesc pentru porunca iubirii şi, dobândind biruinţa deplină împotriva diavolului, a primit cununa învierii pentru noi”[2]. Puterea cea mare a lui Dumnezeu, care ne izvorăște și nouă tuturor din Persoana Fiului Său întrupat, aceasta este: iubirea față de tot omul, iubire care nu cade nici suferind moartea cea mai nedreaptă de dragul altora, precum Însuși spune: „Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu”, căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan XV, 12-13). De atunci și până astăzi, aceeași este calea și aceleași sunt armele împotriva stăpâniilor întunericului, despre care Apostolul Pavel spune că Domnul „le-a dezbrăcat de putere... și le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Coloseni II, 15).

Semn al iubirii smerite, Jertfa pe Cruce a Mântuitorului Hristos este, totodată, și semnul atotputerniciei Sale, întrucât ea nu poate fi despărțită de Învierea Sa din morți, care „încoronează viața și moartea Sa pentru noi, aducându-ne rezultatul pentru care El a trăit și a murit”[3], cum spune Părintele Dumitru Stăniloae. Cel smerit și blând ca un miel biruiește prin blândețea și Jertfa Sa toate fiarele sălbăticite ale întunericului, astfel că abia prin Învierea Sa din morți putem spune că învățătura Mântuitorului Hristos se desăvârșește. Dar, fără nici o îndoială, nu pentru Sine a dobândit biruința asupra morții Cel atotputernic și veșnic, ci pentru noi, cum spune Sfântul Nicolae Velimirovici: „Victoria nu L-a făcut pe El mai bogat, nici mai slăvit, nici mai puternic, ci pe noi. Victoria Lui nu e înălțare de Sine, ci iubire; nu e luare, ci dăruire... Domnul Cel înviat dă biruința cu mâinile-I amândouă fiecăruia dintre noi... și Se bucură când, prin biruința Lui, suntem noi mai bogați, mai slăviți, mai puternici”[4]. Ni se deschide astfel un nou plan de existență, superior păcatului și morții, cum ne învață Sfântul Ioan Damaschin să cântăm în Canonul Învierii: „Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura altei vieți, veșnice”[5]. Iar începutul vieții veșnice îl facem astăzi și ori de câte ori ne împărtășim cu Trupul cel înviat al Domnului Iisus Hristos.

Dreptslăvitori creștini,

Pătimirile, Răstignirea și Învierea Domnului ne învață că nimeni nu poate învia cu adevărat dacă mai întâi nu s-a jertfit pe sine în focul iubirii pentru toți semenii săi. Putem spune că abia prin iubirea vrăjmașilor punem început învierii noastre lăuntrice, nădăjduind astfel și spre Învierea care va să vină. Nu întâmplător, o cântare din slujba de astăzi tâlcuiește Învierea Domnului, astfel: „Și să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm! Să zicem: Fraţilor! şi celor ce ne urăsc pe noi! Să iertăm toate pentru Înviere! Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”[6]. Scumpă este înaintea Domnului iubirea între oameni, iar mai ales iubirea vrăjmașilor. Sfântul Siluan Athonitul spune că Dumnezeu va păzi lumea cât timp va exista în lume iertarea și iubirea vrăjmașilor, dar „când iubirea pentru vrăjmași va dispărea cu totul de pe fața pământului, atunci lumea va pieri în focul dezbinării atotcuprinzătoare”[7]. De aceea, dacă ne vom sili inima a iubi pe vrăjmași, oricât de greu ne-ar veni la început, pentru dorința noastră cea bună Dumnezeu ne va da pace și bucurie, încă fiind noi în cuptorul pătimirilor. Iar puterea să o cerem Lui în rugăciune, zicând: „Dă mie, Doamne, până în sfârșit a rămâne în dragostea Ta! Dă mie, pentru dragostea Ta, a răbda toate scârbele și durerile!”[8].

Să nu spună nimeni că nu este putință a birui și noi păcatul, pe diavol și moartea, așa cum le-a biruit Mântuitorul nostru, câtă vreme umblăm pe aceeași cale (I Ioan II, 6) și folosim aceeași metodă! Ne vin în întâmpinare Apostolii și cetele de mucenici și cuvioși, toți cei de care lumea nu era vrednică și care „au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; care au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia” (Evrei XI, 36-37). Toți aceștia au biruit lumea prin iubirea lor, stând „cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu”, cum spune Apostolul Pavel: „luaţi aminte la Cel Ce a răbdat de la păcătoşi, asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsaţi osteniţi, slăbind în sufletele voastre” (Evrei XII, 1-3).

Apostolii și sfinții din toate timpurile au înțeles cuvântul Evangheliei și au mers pe calea deschisă de Cel Care prin Jertfa Sa ne-a dăruit nouă tuturor biruința Învierii Sale. Nu întâmplător, încă fiind în lume, El ne-a spus: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât... Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan XV, 18-20). La fel au învățat și Apostolii, zicând: „Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte XIV, 22); și iarăși: „Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (II Timotei III, 12). Dar, ca să nu creadă cineva că sfinții biruiau prin ei înșiși relele îndreptate împotriva lor, Apostolul Pavel cel mult-pătimitor spune despre sine: „Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întărește!” (Filipeni IV, 13). Toți sfinții au avut conștiința că Dumnezeu este Cel Care luptă și biruiește în cei care Îi împlinesc poruncile, cum arată Sfântul Ciprian într-un cuvânt către martiri: „Nici amenințările nu-i înfricoșează, nici chinurile, nici caznele nu-i înving, fiindcă Cel Care este în noi este mai mare decât cel care este în lumea aceasta, și nici o pedeapsă pământească nu are mai mare putere în a doborî, decât are ocrotirea dumnezeiască în a înălța”[9]. Cu această conștiință rostim și noi rugăciunea din Acatistul Mântuitorului Hristos, zicând: „Trupul Tău întins pe Cruce să întindă către Tine mintea mea, cea trasă jos de diavoli. Capul Tău, pe care l-ai aplecat pe Cruce, să înalțe capul meu cel pălmuit de potrivnici. Preasfintele Tale mâini, pironite de cei fără de lege pe Cruce, să mă tragă spre Tine din prăpastia pierzării, precum a făgăduit preasfântă gura Ta!”. În lupta cu patimile, Dumnezeu „nu este astfel, încât doar să privească pe robii Săi, ci El Însuși luptă în noi. El Însuși dă lupta. El Însuși, în înfruntarea luptei noastre, încununează și este deopotrivă încununat”[10].

Dar, nu doar fiii Noului Testament au mers pe calea lui Dumnezeu, ci și alți drepți din Vechiul Testament. Îl vedem astfel pe Regele David, însoțit de armata și de poporul său, cum este blestemat și lovit cu pietre de un bărbat din casa lui Saul. Smerindu-se, regele a tăcut, ba încă i-a oprit și pe soldații săi de la ucidere, zicând: „Lăsaţi-l să blesteme, căci Domnul i-a poruncit să blesteme pe David. Cine, deci, poate să-i zică: De ce faci tu aşa?... Poate va căuta Domnul la umilirea mea şi-mi va răsplăti cu bine pentru acest blestem al lui” (II Regi XVI, 10-12). Pentru smerenia regelui, nu după multă vreme, acel bărbat hulitor a căzut cu fața la pământ înaintea lui, mărturisindu-și păcatul său și cerându-i iertare. Regele știa că fără voia lui Dumnezeu nimic nu se lucrează (Matei X, 30) și înțelegea că acesta este modul tainic în care Dumnezeu vindecă sufletul cel rănit cu păcatele. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Când îţi va veni vreo încercare pe neaşteptate, nu învinovăţi pe cel prin care a venit, ci întreabă-te pentru ce a venit? Şi vei afla îndreptare”[11]. Iarăși, un Părinte anonim din Pateric tâlcuiește pedagogia lui Dumnezeu, astfel: „Dacă cineva își amintește de cel care l-a supărat, sau l-a necinstit, sau l-a vorbit de rău, sau l-a păgubit, este dator să-l poarte în minte ca pe un vindecător trimis de Hristos și se cuvine să-l aibă ca pe un binefăcător. Pentru că supărarea este a sufletului bolnav. Că, dacă nu erai bolnav, nu ai fi suferit. Și se cuvine să te bucuri cu fratele tău, că prin el cunoști boala ta, și să te rogi pentru el, ca pentru un medicament vindecător trimis de Iisus. Iar dacă te superi pe el, este ca și când ai zice împotriva lui Iisus: Nu vreau să primesc medicamentele Tale, ci vreau să putrezesc cu rănile mele”[12]. Găsim aici un motiv în plus să-i iertăm, să-i iubim și să ne rugăm pentru cei care ne fac necazuri, ajutându-ne fără voia lor să scoatem din inima noastră mândria, slava deșartă și autosuficiența egoistă, care dezbină tot mai mult societatea actuală.

Pentru a ne arăta că prin răbdarea și smerenia noastră le facem bine și celor care ne prigonesc, Sfântul Ioan Gură de Aur observă că Mântuitorul Hristos lucrează o minune, fiind pironit pe Cruce: „El a schimbat sufletul cel rău al tâlharului, nu atunci când a înviat morți, când a certat duhurile și marea, când a izgonit pe diavoli, ci acum, când era răstignit, pironit, ocărât, scuipat și batjocorit”[13]. Iarăși, prin smerenia lor, unii Părinți au izbăvit și demonizați, cum citim în Pateric: „Pe un pustnic dintre monahi l-a lovit peste obraz un om demonizat care spumega înfricoșător. Iar Bătrânul s-a întors și i-a dat și celălalt obraz. Și diavolul, neputând să suporte focul smereniei, a plecat îndată”[14]. Când îi iertăm pe vrăjmași, atunci Dumnezeu începe să lucreze mântuirea lor, izbăvindu-i de duhurile rele. Se cuvine, deci, să așteptăm sfârșitul răului care vine peste noi, ca să înțelegem binele care s-a lucrat prin el, cum învață Marcu Ascetul: „De ai fost păgubit, sau ocărât, sau prigonit de cineva, nu lua în seamă cele de acum, ci aşteaptă cele viitoare; și aşa vei afla că omul acela ţi-a fost pricină de multe bunătăţi, nu numai în vremea de aici, ci şi în veacul viitor”[15]. Acest îndemn filocalic este cuprins în proverbul inspirat de Dumnezeu: Tot răul, spre bine! E rânduiala lui Dumnezeu să întoarcă spre folosul nostru toată răutatea vrăjmașului, așa cum numai El știe s-o facă. Dacă înțelegem că vine un timp când numai smerenia și dragostea contează și că pe ele trebuie să le lucrăm, atunci vom vedea lucruri minunate în viața noastră, vindecări și întoarceri neaşteptate la Dumnezeu.

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Vă reamintim, cu această ocazie, că, în ziua de 16 mai - în Duminica a treia după Paști, numită a Mironosițelor, când prăznuim Aducerea în Oltenia a moaștelor Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, ocrotitorul Arhiepiscopiei Râmnicului -, vă așteptăm la Catedrala Arhiepiscopală din Râmnicu-Vâlcea să participați la Sfânta Liturghie pentru a ne ruga împreună Sfântului Ierarh Calinic, Episcopul Râmnicului, celui care a străbătut neclintit calea Împărăției lui Dumnezeu și a dobândit îndrăznire în rugăciunea către El și ocrotește pe toți cei care viețuiesc în Ținutul binecuvântat al Vâlcii, și pentru a-i cere să mijlocească pentru noi înaintea sfintelor sale moaște, care se află așezate spre închinare și binecuvântare, știind că moaștele sfinților, „măcar că ele încă nu înfățișează trupurile cele înviate, au primit putere făcătoare de minuni de la sufletele lor înviate, care sălășluiesc întru ei”[22].

Ne rugăm ca Mântuitorul Hristos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Cel Ce din nemăsurata Sa bunătate ne-a arătat nouă calea cea mai bună - adică smerenia, de la Cina cea de Taină când a spălat picioarele ucenicilor și până la Cruce și la îngropare și Care ne-a iubit pe noi până la sfârșit (Ioan XIII, 1), întreaga noastră viață să o umple de harul Învierii Sale; gura noastră să o umple de lauda Sa; buzele noastre să le deschidă spre slăvirea numelui Său; mâinile noastre să le întindă spre lucrarea poruncilor Sale; picioarele noastre să le îndrepteze spre vestirea Evangheliei Sale; toate mădularele şi gândirea noastră să le întărească și să le lumineze cu harul Său spre slava Preasfintei Treimi și călăuzirea noastră în Împărăția veșnică a iubirii Sale!

Hristos a înviat!

Al vostru al tuturor, de tot binele voitor şi către Hristos Domnul, Cel Înviat din morți, rugător,

† VARSANUFIE

Arhiepiscopul Râmnicului