Marţi, 2 februarie, la puţin timp după orele prânzului, o veste tristă din capitala ţării, a îndoliat micuţa urbe Râmnicu Vâlcea de la poalele Dealului Capela.
Este vorba, stimaţi cititori, de renumitul profesor emerit, Ion Piloiu, care mai mult de o jumătate de veac a slujit în credinţă şi cu mult devotament folclorul românesc şi în mod special cel din ţara Loviştei. După o grea şi lungă suferinţă, pe un pat al spitalului Foişor din Bucureşti, Secţia Ortopedie-traumatologie, renumitul dascăl îşi dădea obştescul sfârşit.
El a plecat pe drumul fără de întoarcere, părăsind această viaţă vremelnică şi trecând la cele veşnice, într-un moment când întreaga cultură vâlceană, şi în mod special activităţile artistice mai aveau nevoie de prezenţa lui. Bagheta inegalabilului culegător, dirijor şi nu în ultimul rând compozitor, au rămas nemişcate pe pupitrul muzicii populare româneşti. S-a stins din viaţă la vârsta de 86 de ani, „EL MAGO” şi nu greşim cu nimic când îl definim ca Sufletul istoric, Sufletul muzicii de la Ceas, actuala şcoală Tacke Ionescu.
Voi încerca, stimaţi cititori, să vă prezint câteva date-repere din viaţa, activitatea şi mai ales din opera acestui cărturar emblematic coborât de sub sprânceana munţilor Loviştei pe firul Oltului, oprindu-se în oraşul lui Anton Pann, preluând de la întemeietorul imnului naţional melodii de neuitat, cântece, datini, jocuri şi nu în ultimul rând folclorul de neuitat al poporului român.
A văzut lumina zilei în anul 1935, la 24 octombrie în familia lui Gheorghe şi Anica Piloiu, o familie cu cinci copii, într-o gospodărie mică dar cu suflete mari, aşa cum o definea bătrânul lor tată, Gheorghe. Ca orice copil din comuna Boişoara, copilăria şi-o petrece împreună cu ceilalţi patru fraţi ai lui dar şi cu colegii de generaţie. Nori negri începuseră să acopere bătrâna Europă. Se apropia cea de a doua mare conflagraţie mondială.
Şcoala gimnazială, cum se numea atunci, o desăvârşeşte în perioada 1942-1949. Bătrânul lui tată este sfătuit de învăţătorul lui din sat să-l dea pe micul Ionică la „şcoală mai departe”, spunându-i următorul lucru: „Gheorghe, să dai copilul mai departe la şcoală pentru că este peste media celorlalţi elevi din clasă şi chiar din şcoală”.
Cu toate greutăţile întâmpinate, războiul era în plină desfăşurare, micuţul Ionică urmează cursurile Şcolii normale din Sibiu, oraşul de pe Cibin. Având nişte calităţi excepţionale în transmiterea pe viu grai a cântecelor, Ionică, viitorul profesor, este selecţionat să facă parte din renumitul grup de corişti ai Universităţii bucureştene, care timp de zece zile prezintă o serie întreagă de cântece şi melodii populare româneşti care fac deliciul întregii asistenţe, mai ales al delegaţiilor. Este vorba despre Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, ediţia I ce s-a desfăşurat în capitala ţării noastre, la Bucureşti. Cu această ocazie se inaugurează şi se taie panglica inaugurală la cea mai mare bază sportivă din România ce poartă numele evenimentului de la 23 august, în prezenţa a peste 80 de mii de spectatori.
Anii petrecuţi în capitala ţării noastre, ca student la Conservatorul de muzică, îi formează tânărului venit din ţara Loviştei un bagaj de cunoştinţe bine pus la punct. La susţinerea examenului de stat, cum se numea în acea vreme, juriul este pur şi simplu entuziasmat de felul, dar mai ales de modul în care tânărul absolvent se prezintă la examen.
I se acordă notă maximă, zece cu felicitări. Pe lângă această notă, preşedintele comisiei de examinare i se adresează în felul următor: „tinere, sincere felicitări, iar această notă vine să răsplătească bagajul de cunoştinţe pe care îl posezi, iar dacă urmezi activitatea didactică ca profesor la diferite şcoli, această notă îţi va înlocui prezenţa la gradul de definitivat. Încă odată felicitări!”
Micuţul Ionică se prezintă în faţa comisiei de repartizare în „producţie”. Fiind primul pe listă, rectorul Universităţii şi al Conservatorului îi oferă postul de asistent în cadrul facultăţii. Pe un ton politicos, micuţul Ionică se adresează membrilor acestei respectoase comisii: „Vă mulţumesc pentru această ofertă, mă onorează dar mă şi obligă ca pe viitor să mă motiveze şi mai mult pentru a-mi însuşi şi a practica această profesie la un nivel cât mai ridicat. Nu umblu după funcţie şi nici după titluri. Mă duc la mine în ţara Loviştei, lângă fraţii mei, lângă generaţiile de copii care mă aşteaptă cu nerăbdare”.
A fost o muncă uriaşă. A colindat văile şi satele din ţara Loviştei. A cules cântece, melodii şi jocuri din această zonă extrem de bogată a folclorului românesc. De dimineaţa până seara era în şcoală dirijând şi conducând de la pupitru corurile formate din aceste mici talente născute pe meleagurile loviştene.
Întâmplarea sau soarta, cum vreţi să-i ziceţi, un anumit secretar care răspundea de cultură în fostul raion Vâlcea, asistă la un spectacol unde vioara întâi a constituit-o acest tânăr profesor, Ionică Piloiu care cu diapazonul lui fermecat conducea pe diferite triluri muzicale zecile de elevi care răspundeau cu exactitate îndrumărilor şi cerinţelor acestui minunat dascăl.
Întors la reşedinţă acest secretar Drafta îi anunţă pe cei care răspundeau de cultură să-l aducă la Râmnicu Vâlcea pe acest inimos şi sufletist profesor, Ion Piloiu. Îl găsim printre cadre didactice care formează harnicul colectiv al cancelariei Liceului Pedagogic. Unde se putea un loc mai bun decât această minunată şcoală? Din anul 1970 şi până în anii pensionării, 2001, îl găsim zi şi noapte, prezent la Şcoala cu Ceas, acolo când cu ani în urmă, Ion Luca Caragiale, revizor şcolar la Ministerul Instrucţiunii Publice, venea cu multă plăcere la această unitate de învăţământ care deţinea locul I în cele trei şcoli elementare ce se găseau în acea perioadă în mica localitate Râmnicu Vâlcea de la poalele dealului Capela.
Unul dintre directorii şcolii din ultima perioadă, prof. Vasile Burdoază, îl caracterizează pe prof. Ionică Piloiu prin cuvintele: „om cu totul excepţional”. De dimineaţa până seara era prezent între elevi, între copiii lui de suflet care-l iubeau extrem de mult. Elevii se ţineau după el ca la „Meca”.
Rezultatele nu întârzie să apară. Ani de zile a condus corul şcolii format din 70 de copii, a format corul de cameră, fiind singura formă de manifestare a acestui eveniment coral pe întreg judeţul. A înfiinţat grupul folk, a instruit solişti vocali şi instrumentişti. La el nu existau vacanţe, nici de iarnă, nici de primăvară, dar mai ales cea de vară. În fruntea grupurilor de elevi urca timp de zece zile pe crestele munţilor Căpăţânei, instalându-şi corturile în zone accesibile.
De-a lungul anilor a condus în calitate de director, taberele organizate la Năvodari, Păuşa, Cozia, Bistriţa, etc. A depus o muncă susţinută plină de dăruire, de dragoste pentru copii, de succese strălucite care au făcut cunoscută Şcoala cu Ceas peste hotarele judeţului şi nu numai.
A cules, prelucrat şi tipărit folclor nu numai din ţara Loviştei dar şi din alte zone geografice ale ţării. Pentru această susţinută activitate profesională cultural-artistică, a primit diploma de Profesor Emerit. De multe ori şi-a neglijat sănătatea, familia, petrecând în şcoală zeci de ore în plus. Întotdeauna s-a constituit într-un model de ajutor preţios pentru învăţători şi diriginţi. . A ţinut lecţii model la cercurile pedagogice pe oraş, judeţ şi chiar pe ţară. O prezenţă activă la concursurile corurilor de cameră faza naţională, unde la Drobeta Turnu Severin, aici „îngerii şcolii cu ceas” aşa cum i-a numit juriul pe micuţii corişti, au obţinut ‚medalia de aur şi titlu suprem de laureat naţional.
Stimaţii mei, ar fi foarte mult de scris, mi-ar trebui o pagină întreagă să evidenţiez numai participarea, şi locurile câştigate la diferite concursuri, olimpiade, etc. Pentru el nu exista pe podium locul trei. Dar să nu credeţi că viaţa lui s-a aşezat doar pe un covor de flori. A întâmpinat şi multe supărări şi necazuri. În anul 2009 scumpa lui soţie, prof. de matematică, Virginia trece la cele veşnice. Îi urmează fiica cea mare, Carmen, economistă, care la 48 de ani părăseşte această viaţă vremelnică, lăsând în urma ei două fete minunate, Mihaela şi Gabriela. Adrian, profesor de muzică, îi urmează cariera tatălui.
Pe linie metodică a îmbunătăţit programa şcolară. A fost un animator deosebit al mişcării culturale, artistice şi folclorice, nu numai din judeţul Vâlcea dar şi din întreaga ţară. El şi-a pus semnătura peste numeroase cărţi de specialitate care s-au constituit într-un material bibliografic extrem de necesar şi binevenit pentru profesorii şi specialiştii care au lucrat în acest domeniu.
În ultima perioadă de timp sănătatea a început să-l părăsească. Băiatul, cât şi nepoatele lui au fost în permanenţă lângă el. De un real folos i-a fost preotul Piloiu, nepotul lui de suflet. Ionică, la vârsta de 86 de ani ne părăseşte, tocmai când colectivul cancelariei, împreună cu conducerea şcolii se pregăteau să sărbătorească 188 de ani de la înfiinţarea acestei prestigioase şcoli de învăţământ vâlcean. Ca vechi prieten şi colaborator al tău, în numele colegilor, prietenilor şi colaboratorilor îţi urez un drum lin printre stele! Dumnezeu să te ierte! Vin cu propunerea pe care o lansez organelor locale ale judeţului şi în mod special celor din Boişoara, ca numele lui să figureze printre cei care vor purta titlul de cetăţean de onoare. Şcoala din comună să-i poarte numele. Organelor de specialitate din judeţul Vâlcea, le propun iniţierea unui concurs cu numele Ion Piloiu, la care Uniunea Ziariştilor profesionişti Români-Filiala Vâlcea şi Academia Olimpică Română –Filiala Vâlcea să fie prezente prin a oferi diferite premii, medalii şi diplome premianţilor.
Nicolae Dinescu
Web Design by DowMedia
