Doi fraţi orfani din Vâlcea înfruntă ca o familie grija zilei de mâine şi greutăţile în fața cărora oamenii mari oftează

Primul lucru pe care Ionuţ a învăţat să-l facă pe şantier a fost să amestece nisipul şi cimentul pentru beton. Avea 17 ani neîmpliniţi. Acum are 18 ani şi munceşte în construcţii pentru salariul minim. Stă împreună cu fratele mai mic, Adrian, 8 ani, şi cu bunica lor dinspre mamă în Jiblea, o prelungire a Călimăneştiului, oraşul-staţiune din Vâlcea. Ionuţ şi Adrian au taţi diferiţi, care lipseau din peisaj când copiii au venit pe lume şi lipsesc şi în ziua de azi. Adi încearcă să o ajute pe bunica lui la treburile gospodăriei Graiul ei și al lui Dumnezeu Mama şi-a dus băieţii la bunică şi aceasta i-a crescut fără să se plângă, ca şi cum e cel mai firesc lucru din lume să pleci la sapă cu un bebeluş în desagă. “Nu e greu să creşti un copil, de ce să fie greu? Îi luam cu mine peste tot. Fiică-mea lucra la Sibiu şi venea pe acasă cam o dată la două săptămâni”, povesteşte bătrâna, aşezată pe treptele casei.

Are 81 de ani şi aude mai greu cu o ureche. Pe faţa ei sunt scrise mărunt, mărunt cuvinte dintr-o limbă pe care n-o vorbesc decât ea şi Dumnezeu. Tot ceea ce a trăit bătrâna, dar n-a spus, că n-avea cui şi n-avea rost, e scris acolo. Ziua pe şantier, seara la şcoală Acum doi ani, fiica ei s-a simţit, dintr-odată, rău. S-a dus la un control, la Spitalul Judeţean din Râmnicu Vâlcea. I-au descoperit tumori la ambii sâni. “Erau şi alte complicaţii. Au trimis-o la Sibiu, că la Vâlcea le lipseau nu ştiu ce aparate. Mama a mai trăit două luni”, spune Ionuţ, cu un nod în gât.

E un băiat înalt, slab, cu un aer gânditor. Nu e trist. N-a avut timp să jelească. Totul s-a întâmplat prea repede.  Peste noapte, s-a trezit capul familiei, cu un frăţior şi o bunică în grijă. Bunica n-are decât un ajutor social, de 142 de lei. Adrian are alocaţie. Tatăl mezinului, deşi locuieşte tot în Jiblea, nici nu îi răspunde la salut.  Ionuţ e încă un copil, dar are grijile unui adult cap de familie Aşa că Ionuţ a întrerupt şcoala, era la un liceu tehnologic, în clasa a XI-a, urma să ia diplomă de ospătar. Şi a căutat un serviciu. Cu ajutorul prietenilor din sat, a găsit de muncă în construcţii, în Călimăneşti. N-a renunţat la planul de a termina liceul şi de a da Bac-ul. Continuă şcoala la seral. “Înainte de a se îmbolnăvi mama, îmi doream să fiu mecanic auto. Asta mi-ar fi plăcut să fac. Dar acum nu cred că se mai poate”, spune băiatul, zâmbind încurcat. Nu vrea să deranjeze pe nimeni cu visele lui. Viaţa l-a împins cu capul înainte direct în realitate şi acolo trebuie să rămână. RECOMANDĂRI Fiul contracandidatului lui Trump, mituit cu un diamant de patronul companiei chineze care voia să cumpere Rompetrol “De mici i-am crescut” “Nu mi-e dor de mama, am uitat de ea”, spune Adi, cu ifos, ca şi cum ar vrea să facă în ciudă cuiva. A trecut într-a doua. Cel care se duce la şedinţele cu părinţii e fratele lui mai mare. De ascultat, însă, ascultă numai de bunică. Pe Ionuţ îl tratează polemic, ca să zicem aşa, adică rostogoleşte ochii sau comentează de câte ori acesta are să-i facă vreo observaţie. Camera băieţilor e gata renovată, iar Adi poate studia la laptop De gătit, găteşte bunica. Ionuţ ştie şi el să facă una, alta, “dar numai prăjeli”, se hlizeşte cel mic, ascuns în spatele bunicii.

“După ce-a murit fata, au fost familii care ne-au ajutat, ne-au adus… Am şi eu găini, o capră… Nu am avut aşa lipsuri… Nu poţi să mănânci carne, carne, carne în fiecare zi…”, oftează bătrâna. Capra se numeşte Cica. Albă, cu un corn rupt. Nu mai dă lapte. “E animal de companie acum”, surâde Ionuţ. Aşa inutilă în gospodărie cum e, capra le e dragă la toţi trei. Adi o ajută pe bunică s-o scoată “la frunze”, pe pajiştea din spatele casei sau lângă pădure. “El doar o dezleagă şi o scoate din curte, eu o duc la păscut. Nu-l las singur cu capra, să nu sară la el vreun câine”, explică femeia. E mulţumită de nepoţi. Chiar dacă se ciondănesc între ei, nu-i dau de furcă. Şi animalele din curtea familiei au parte de răsfăţul bunicii “De când s-au născut, i-am crescut. Când erau mai mici, mergeam cu ei la biserică, la slujbă. Şi oamenii le puneau în mână câte un ban. Lui Ionuţ îi puneau mai mulţi bani, că-l vedeau aşa cuminte”, îşi aminteşte bunica. N-au fost vremuri uşoare nici atunci. Soţul i-a murit acum 17 ani. Ea a muncit toată viaţa la câmp sau în gospodăriile sătenilor, cu ziua, unde-au chemat-o. “Le spun băieţilor să înveţe, să poată să muncească pentru ei. Când munceşti la altul, îţi arată după ce ai terminat: vezi că n-ai făcut aici, asta nu e bine… Aşa-i când munceşti la altul”. Apoi femeia adaugă, să fim bine înţeleşi: “N-am cerut şi nu cer de la nimenea nimic… Nu cer de mor de foame, de mănânc pământ… Că mâine, poimâine strigă la tine: te-am ţinut, fă, şi ţi-am dat să mânci! Aşa sunt ăştia de aici”.

Planuri pentru o casă mai bună

Casa unde stau Ionuţ şi Adi e casa străbunicilor. Cu ajutorul poliţistului Eusebiu Predonescu şi al Asociaţiei Fii Om, băiatul cel mare a început să renoveze şi să consolideze locuinţa. Ionuţ apucă să muncească doar în weekend la renovarea casei bătrâneşti Acum imobilul e pe jumătate în şantier, au fost montate termopane şi un acoperiş nou, cu grinzi solide. Dar de muncit muncesc, în puţinul timp liber, doar poliţistul, domnul Sebi, cum îi spun fraţii, şi Ionuţ. Mai sunt multe de zidit şi finisat. Unchiul băieţilor, fratele mamei lor, stă tot în Jiblea şi îi ajută şi el când poate la construcţie. Căţeii se străduiesc să-l înveselească pe Adrian Apă cărată cu bidonul de la vecini Curtea e plină de mobile vechi, diverse scule şi materiale de construcţii, printre care se plimbă cu un aer preocupat cocoşii. Două camere sunt gata, una pentru bunică, una pentru nepoţi, dar pe hol şi la bucătărie suflă vântul şi la iarnă probabil va ninge. Aragaz, butelie, frigider, maşină de spălat semiautomată, toate sunt la locul lor. Apa însă e o mare problemă, mult prea costisitoare. Deocamdată, bunica şi Ionuţ cară apă cu bidonul de la nişte vecini. Bunica tânjeşte după o sursă de apă mai la îndemână în gospodărie De când a început pandemia, Ionuţ s-a zbătut şi, cu ajutorul domnului Sebi, a reuşit ca fratele lui să aibă telefon, apoi laptop, conectat la internet, să poată urma cursurile online. Când îl vede pe Adi la computer sau uitându-se la desene, la televizor sau jucându-se cu cei doi pui ai căţeluşei lor, Ionuţ uită de toate obrăzniciile. I se luminează chipul şi oricât s-ar strâmba la el cel mic, nu reuşeşte să-l enerveze. Motanul cel gras este capturat pentru o poză “Mama avea reguli, trebuia să-i cer voie să ies cu prietenii. Ne ţinea din scurt. Numai ea se descurca cu Adi”, spune băiatul, înfundându-şi mâinile în buzunarele vestei de fâş. Bunica îi priveşte îngăduitor pe amândoi. Ionuţ e liber să plece unde vrea, când vrea, cu cine vrea. Dar se trezeşte la cinci dimineaţa, pleacă la serviciu, se întoarce acasă la şapte seara. Şi nu are timp nici să fie trist, nici să-i fie dor, din când în când, să dea cuiva raportul.  Dacă doriţi să-i ajutaţi pe cei doi fraţi şi pe bunica lor, puteţi lua legătura cu redacţia noastră, la adresa [email protected] sau cu Asociaţia Fii Om sau cu Eusebiu Predonescu, pe paginile lor de Facebook.
Citeşte întreaga ştire: Doi fraţi orfani din Vâlcea înfruntă ca o familie grija zilei de mâine şi greutăţile în fața cărora oamenii mari oftează